Părintele Sofian Boghiu - Un iconar de suflete

Părintele Sofian - Predică la Naşterea Domnului

2011-12-24T13:16:00.000-08:00

Părintele Sofian: „Cum aşteptăm noi Crăciunul?”

2011-12-21T05:16:00.000-08:00

Prăznuim astăzi Duminica dinaintea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos - numită şi Duminica Sfinţilor Strămoşi. Pentru aceea s-a şi citit astăzi - de la începutul Evangheliei Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei - despre spiţa neamului Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Despre spiţa neamului Domnului a mai scris, în capitolul al treilea al Evangheliei sale, Sfântul Evanghelist Luca.

Niciun istoric din lume, scriind despre neamul vreunui om mare, nu a mers atât de mult în trecut, printre strămoşi, căutând pe cel dintâi dintre strămoşi, aşa cum au procedat cei doi evanghelişti, Matei şi Luca, atunci când au scris despre neamul lui Iisus Hristos, despre sfântul lui neam, despre care Proorocul Isaia zice: „Iar neamul Lui cine îl va spune?” (Isaia 3, 8).

„O scara uriaşă în văzduhul mântuirii noastre”

Sfântul Evanghelist Matei începe spiţa neamului sau genealogia lui Iisus Hristos de la Avraam şi o urcă până la Iisus Hristos. Iar Luca, începând de la Iisus Hristos, suie neamul Mântuitorului până la Dumnezeu. Citind aceste înşirări de neamuri ale Mântuitorului, ni se pare că vedem o scara uriaşă în văzduhul mântuirii noastre, o scară asemănătoare cu scara aceea din Sfânta Scriptură pe care a văzut-o în vis Patriarhul Iacob, şi pe care îngerii lui Dumnezeu se suiau la cer şi se coborau la pământ.

Ni se pare că vedem un arbore uriaş, aşa cum este adesea zugrăvit pe zidurile exterioare ale bisericilor, şi care este cunoscut ca „arborele lui lesei”.

Precum ştim, două sunt naşterile lui lisus Hristos: una dumnezeiască, din Tată fără de mamă, mai înainte de veci, iar alta ca om, omenească, din mamă fără de tată - din Sfânta Fecioară Maria. Despre naşterea cea dumnezeiască scrie Sfântul Evanghelist Luca, zicând despre lisus Hristos că este fiul lui Enoh, al lui Set, al lui Adam, al lui Dumnezeu. Despre naşterea cea omenească ne arată Sfântul Evanghelist Matei, începând spiţa neamului Mântuitorului de la Avraam şi mergând până la lisus Hristos, Cel întrupat în lume din pururea Fecioara Maria.

Sfântul Evanghelist Matei arată că într-adevăr Iisus din Nazaret este fiul lui David, este moştenitorul făgăduinţelor făcute de Domnul urmaşilor lui Iesei şi rezumă în cele două nume mari, David şi Avraam, cele patruzeci şi două de generaţii până la Mântuitorul, grupând aceşti fericiţi strămoşi în trei serii: de la Avraam până la David - strămoşii din epoca patriarhilor; de la David până la Iehonia, când a fost strămutarea în Babilon - aceasta este epoca regilor; şi de la Iehonia până la lisus Hristos, epoca marilor preoţi, care erau şi conducători politici ai poporului.

Eliberatorul aşteptat şi de iudei şi de păgâni

Împotriva obiceiului iudaic, după care trebuia să se amintească numai nume de bărbaţi, Sfântul Evanghelist Matei aminteşte printre strămoşii Mântuitorului şi trei femei - Rahav, Ruth şi Batşeba (femeia lui Urie). Rahav şi Ruth erau străine de neamul lui Israel. Aceasta, după cum spun Sfinţii Părinţi, s-a făcut cu rânduială dumnezeiască, pentru ca să se înţeleagă dintru început, din prima pagină a Sfintei Evanghelii, că Iisus Hristos Mântuitorul lumii a venit să mântuiască toată lumea, pe bărbaţi şi pe femei, pe drepţi şi pe păcătoşi, pe iudei şi pe păgâni. Tot de la începutul Sfintei Evanghelii suntem înştiinţaţi că în timpul vieţii sale publice Iisus Mântuitorul a fost numit şi Hristos. Hristos este traducerea grecească a cuvântului ebraic „mesiah” sau „Mesia”. Mesia înseamnă Uns, pentru că eliberatorul, aşteptat şi de iudei şi de păgâni, trebuia să fie în chip deosebit autorizat de Dumnezeu, reunind în Persoana Sa întreita chemare de profet, preot şi împărat.

Cum l-au vestit proorocii pe Hristos

Fraţi creştini, mulţi oameni mari s-au născut în lume, dar nici unul n-a fost proorocit aşa cum a fost proorocit lisus Hristos. Cu cel puţin o mie cinci sute de ani înainte de a Se naşte El a fost proorocit - şi proorocie înseamnă mai înainte vedere. El a fost văzut mai înainte de anumiţi oameni luminaţi de Dumnezeu, care au ţinut trează în poporul ales, de-a lungul veacurilor, credinţa şi nădejdea venirii Lui şi aceasta este cea dintâi minune din taina vieţii Sale.

Rând pe rând, Proorocii anunţă naşterea lui din Fecioară. „Iată, zice Isaia (7, 14) Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şt vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu” (reluat Ia Matei 1, 23)- Ei vestesc timpul venirii Lui (Daniil 9, 24-25) şi vestesc şi locul naşterii Lui, Betleemul: „Şi tu, Betleeme E/rata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânilor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia 5,1). Ei spun uimitor de limpede că El se va naşte din neamul împăratului şi Proorocului David şi că se va numi nazarinean. Că El - lisus Mântuitorul - va fi prooroc, arhiereu şi împărat. El va fi mijlocitorul unui nou legământ, al unui nou aşezământ sau nou testament: „«Iată, Eu trimit pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele şi va veni îndată în templul Său Domnul pe Care îl căutaţi şi îngerul legământului pe Care voi îl doriţi. Iată, vine!» zice Domnul Savaot. «Şi cine va putea îndura ziua venirii Lui?»” (Maleahi 3, 1-2). El este numit Mesia, Hristos, Mântuitorul, Sfântul Sfinţilor, Fiul Omului, piatra cea din capul unghiului, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, Care va grăi în pilde şi va face minuni. „El însuşi, Domnul, va veni şi ne va mântui. Atunci se vor deschide ochii celor orbi şi urechile celor surzi vor auzi. Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va fi limba gângavilor” (Isaia 35, 4-6).

Deşi nevinovat și fără de păcat, blând şi iubitor, va fi totuşi dispreţuit şi prigonit de iudei; va intra sărbătoreşte în Ierusalim călare pe asin, dar va fi apoi vândut cu treizeci de arginţi şi cu banii aceştia se va cumpăra ţarina olarului. Va suferi până la moarte - va fi bătut, pălmuit şi scuipat; va tăcea în faţa prigonitorilor, care aduc împotriva Lui martori mincinoşi, va fi batjocorit, va fi răstignit, va fi adăpat cu oţet şi cu fiere şi socotit cu făcătorii de rele, hainele Lui vor fi împărţite şi cămaşa Lui va fi trasă la sorţi, va fi îngropat -, măcar că nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui (Isaia 53, 3-9). Va învia şi va şedea de-a dreapta Tatălui - ca Dumnezeu - şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit.

Aşa au văzut şi aşa au arătat Proorocii viaţa şi lucrarea Mântuitorului nostru, înainte cu multe veacuri, întâmpinând venirea Lui. Şi toate proorociile, toate scripturile s-au împlinit la vremea lor. Dar nu numai Proorocii Vechiului Testament, ci toate religiile şi cei mai aleşi înţelepţi din vechime îşi arată credinţa şi nădejdea în venirea unui mântuitor.

„Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre”

Cartea Naşterii lui Iisus Hristos (Matei 1) înseamnă: descoperirea tainelor dumnezeieşti; împlinirea făgăduinţelor; învăţătura Duhului Sfânt; conducerea către cunoştinţa de Dumnezeu; filosofia credinţei; ştiinţa vieţii fericite şi veşnice.

Indienii aşteptau întruparea unui zeu care să zdrobească şarpele răului; chinezii aşteptau omul care avea să le aducă binele dorit. Aproape la fel credeau şi aşteptau egiptenii, perşii, celţii şi mexicanii. Grecii credeau despre Prometeu că nu va putea scăpa de chinuri până ce un zeu nu Ie va lua asupra lui. Tot ei zidesc un altar „Dumnezeului necunoscut”. Filosofii greci (Platon şi Aristotel) vorbeau şi credeau în Logosul universal. Scriitori şi poeţi păgâni, prezicătoarele sau sibilele şi magii de la Răsărit arătau că pe vremea lor venirea unui mântuitor (care avea să vină din Orient) era dorită şi mult prea dorită.

Când a sosit „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) - cum o numeşte Sfântul Apostol Pavel -, când făgăduinţele dumnezeieşti s-au împlinit, atunci Domnul S-a întrupat aşa precum a fost proorocit.

Sfântul Evanghelist Matei are o grijă deosebită ca în tot cuprinsul Evangheliei sale să adauge, după cele ce spune despre Mântuitorul: iar acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a zis de la Domnul prin Proorocul, spunând şi numele Proorocului, însuşi Mântuitorul îşi începe predica în sinagoga din Nazaret prin citirea unui text din cartea Proorocului Isaia (61, 1-2): „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor slobozire şi celor prinşi în război libertate; să dau de ştire un an de milostivire al Domnului”. După citire a închis cartea Proorocului, a dat-o slujitorului - ne spune Sfântul Evanghelist Luca -, şi ochii tuturor din sinagogă erau aţintiţi spre El (cf. Luca 4,16-20). „Şi El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre" (Luca. 4, 21). Deci El, Care le vorbea, era Acela despre Care au scris Proorocii. Că s-au împlinit proorociile în persoana Mântuitorului Hristos, că într-adevăr El este Acela Care avea să vină, nu mai este o taină pentru noi, care de două mii de ani citim şi confruntăm ceea ce au zis Proorocii cu ceea ce au văzut, au pipăit şi ne-au mărturisit Apostolii.

„Vino, Doamne lisuse, Mântuitorule!”

Ştim că Pruncul Sfânt, a Cărui naştere o vom prăznui peste câteva zile, este Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu adevărat, aşa cum ne-au învăţat Proorocii şi Apostolii. Dar ce folos avem noi din această ştiinţă despre Iisus? Mă întreb şi vă întreb pe fiecare în parte: câtă credinţă curată şi câtă dragoste sinceră purtăm în inimi Bunului nostru Mântuitor, Care ne-a lăsat cuvânt de nădejde şi de putere în clipa când Se înălţa Ia cer: „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20)?

Cum aşteptăm noi Crăciunul? Ce pregătiri facem noi pentru ziua aceasta mare din istoria mântuirii? Cum aşteptăm noi pe Stăpânul Lumii, pe Stăpânul stăpânilor, pe Mântuitorul neamurilor? Va găsi Pruncul Iisus Hristos cu Sfânta lui Maică un colţişor curat şi odihnitor în ieslea din Betleemul inimii noastre, sau aceasta este mânjită şi surpată şi pustiită de păcate şi El nu va putea găsi în noi locaşul cuviincios ca să-Şi plece capul? Şi dacă nu va găsi acest locşor curat ca aurul şi înmiresmat cu smirna şi tămâia smereniei şi a rugăciunii, El nu va veni şi nu Se va sălăşlui în noi şi atunci cu adevărat nu vom avea nici un folos de naşterea Lui. EI va merge Ia alţii, la aceia care îl aşteaptă şi îl doresc cu adevărat.

Betleem sau Efrata înseamnă „casa pâinii”. Şi nu întâmplător are această tâlcuire. Cel ce vrea în aceste zile să găsească pe Hristos, să meargă la Betleemul cel tainic, să se apropie de altar, unde este casa Pâinii vieţii. Cel care vrea să prăznuiască după vrednicie Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos să se mărturisească şi să se împărtăşească.

Acesta este rostul Postului de patruzeci de zile, rânduit de Sfânta noastră Biserică, acela de a ne pregăti pentru Sfânta Mărturisire şi Sfânta împărtăşanie. Aşa ne vom face şi noi părtaşi la bucuria şi pacea cântată de corurile îngereşti deasupra staulului din Betleem.

Să-L aşteptăm cu inima deschisă şi bună şi să-L chemăm cu dor: „Vino, Doamne lisuse, Mântuitorule, şi goneşte de la noi pe tot vrăjmaşul şi potrivnicul. Împacă viaţa noastră, Doamne, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta şi mântuieşte sufletele noastre ca un bun şi iubitor de oameni”. Amin.

(Arhimandritul Sofian Boghiu, Buchet de cuvântări. Predici și meditații, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2006, pp. 170-175)

Recenzia cărții ”Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu – Buchet de cuvântări (predici și meditații)”

2011-11-07T04:09:00.001-08:00

Sfaturile Pr. Sofian Boghiu culese din mărturiile ucenicilor

2011-09-15T12:44:00.000-07:00

Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Sofian îşi aduc aminte cu drag de părintele lor duhovnicesc şi de sfaturile pe care le dădea. În câteva pagini vom încerca să împărtăşim şi cititorilor noştri din îndemnurile marelui duhovnic al Bucureştilor.

Ne spunea mereu să facem milostenie. Zicea:„Dă cât poţi, dar dă! Că milostenia e mare înaintea lui Dumnezeu, şterge multe păcate!”. Iar alteori ne spunea: „Măi omule, milostenia te ridică la cer şi Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea.”

Părintele ne cerea mereu să dăm. Asta-i plăcea: să fii milos. Ne zicea: „Dacă primeşti, să dai. Oricât de puţin. Dar să dai. Dacă cineva îţi dă un covrig, iar lângă tine şade unul ca tine, un om sărman, un frate de-al tău, rupe din covrig o bucăţică şi dă-i şi lui. Că Dumnezeu e mare şi poate din bucăţica aia să vă sature pe amândoi.”

Ne mai zicea: „Când dai, să nu-ţi pară rău. Să dai cu bucurie că lângă tine e îngerul care te scrie în cartea cu fapte bune. Iar dacă îţi pare rău, nu te poate scrie că te îndoieşti în inima ta. Şi lui Dumnezeu nu-I plac îndoielile. Dumnezeu e drept şi bun şi vrea să fim şi noi la fel.”

Părintele se întrista mult când auzea că femeile leapădă copiii. Avea lacrimi în glas şi zicea: „Să ţii post negru miercurea şi vinerea, fără strop de apă, pentru că ai omorât un suflet de om.” Era bun cum nu pot povesti.

Părintele Sofian Boghiu spunea: „În post contează foarte mult să vă iertaţi unul pe altul. Poţi să mori de foame, nu are niciun rost postul tău, până nu te împaci cu celălalt. Unii nu-şi vorbesc cu anii. Dar postesc fiecare post. Vai de postul lor!...”

Părintele ne zicea multe lucruri frumoase despre Sfânta Împărtăşanie. Mereu ne învăţa ceva. Ne spunea că după Sfânta Împărtăşanie, să nu vorbim, să nu ne supărăm, să nu ne certăm unii cu alţii, pentru că Duhul Sfânt e curat şi bun şi nu şade în tine dacă nu poţi să-L ţii.

Altădată noi l-am întrebat: „Părinte la cât timp trebuie să ne împărtăşim ca să vină Duhul în noi?”, iar dânsul ne-a zis: „La Împărtăşanie nu trebuie să te grăbeşti. Unii vin la 40 de zile, alţii la o lună, alţii mai des. Dar eu vă spun că Duhul stă în voi atâta timp cât voi nu-L alungaţi. Nu trebuie să calculaţi zilele, ci să aveţi inimă bună şi curată. Şi atunci Duhul Sfânt e în voi.”

Părintele era şi glumeţ. Odată l-am întrebat: „Părinte, vreţi o cafea?”, dar dânsul mi-a zis: „Ce-mi trebuie cafea, când mă doare o măsea?”. Ştia să te înveselească şi să te facă să uiţi de necazuri.

Nimeni, nimeni, nimeni nu pleca de la dânsul trist. Nu te rănea, nu te supăra. Uneori stăteam pe capul dânsului să-l ascultăm până noaptea la 11. Şi ne zicea: „Hai că nu mai aveţi tramvaie!”, dar noi ziceam:„Părinte, nu mai vrem să plecăm!”, „Păi, unde vreţi să dormiţi?”, „Aicea pe jos în Biserică”. Şi dânsul nu ne întrista: „Bine, hai! Dar numai de data asta!”. Şi aşa stăteam de multe ori toţi.

Se supăra pe unii care făceau milostenie în văzul lumii. Nouă ne cerea să nu fim văzuţi când dăm, să nu aşteptăm laude sau vorbe frumoase de la cei pe care-i ajutăm. Dânsul a avut grijă de mine toată viaţa. Am avut multe necazuri, mama era bolnavă, alimente nu prea se găseau. Şi mă striga: „Ecaterino!”, „Da, Părinte!”, „Ia mai stai un pic!”. Era lume în jurul lui, îi puneau întrebări... Nu putea să-mi dea. Dar ţinea mâinile la spate, cu sacoşi pline. Îmi dădea când nu mai era nimeni lângă dânsul. Şi ce nu-mi punea? Ulei, zahăr, câte şi câte... Aşa plecam.

Odată eram la bucătărie, era 11 noaptea şi i-am zis: „Părinte, veniţi că se răceşte ciorba”, dar dânsul, blajin, mi-a zis: „Ce-mi trebuie mie ciorbă? Ce, eu trăiesc cu ciorbă?”.

Îi plăcea să postească. Se ruga, citea şi picta. Dar mânca târziu seara o bucăţică de ceva. Părintele şi picta şi se ruga. Le făcea pe ambele.Nu-i plăcea moda. Zicea femeilor: „Să nu vii la Biserică cu moda ca să întoarcă alţii capul după tine. Să nu-ţi pui haine strălucitoare! Să nu te machiezi, să nu-ţi dai cu roşu pe buze, să nu te vopseşti. Că asta înseamnă că tu nu crezi că Dumnezeu tea făcut frumoasă, că a greşit şi vrei tu să te faci.”

Mereu zicea: „Lăsaţi moda! La Biserică vino să te rogi!”. Odată a venit un băiat tânăr şi i-a zis: „Părinte, am venit la Biserică să-mi găsesc nevastă.”, iar dânsul i-a răspuns: „Eu credeam că la Biserică vii să te rogi, nu să te căsătoreşti. Hai, lasă! Roagă-te şi mai apoi, vedem ce vrea Dumnezeu cu tine.”.Tot când ne certa cu moda, ne zicea: „Lasă hainele care nasc invidie! Tu vino la Biserică cu straie curate, simple!”.

Părintelui îi plăcea mult să ne înveţe. Stăteam în Biserică, dânsul scotea din altar un scăunel şi noi pe jos, în jurul dânsului.

Părintele iubea canoanele. După ele te învăţa şi după ele te certa.

„Părintele avea darul facerii de minuni. Dar eu nu pot spune despre asta. Dânsul vedea. Şi-ţi vorbea aşa cum Dumnezeu îi descoperea lucrurile despre tine. Pe mine m-a întrebat: „Eşti domnişoară?”, şi i-am spus adevărul. O lună trăisem în păcat. Dânsul mi-a zis: „Acum gata cu ce-a fost! De acum stai aici şi să iubeşti Biserica!”. Nu mi-a mai trebuit niciodată bărbat şi uite de 60 de ani sunt numai cu Biserica. Şi n-am fost singură. Maica Domnului mi-a dat tot, iar Părintele avea grijă şi de mine. Ăsta era darul dânsului cu care făcea minuni. Îţi schimba toată viaţa.”

(Ecaterina T., 81 de ani - Un iconar de suflete)

Fericiţi cei prigoniţi - Pr. Sofian Boghiu

Părintele Sofian Boghiu: "putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta încă n-am pierdut nimic"

2011-09-13T10:50:00.000-07:00

''Ce-i foloseste omului să câstige lumea întreagă, dacă-si pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?'' (Marcu 8, 36-37)

Frati crestini,

În aceste cuvinte putine si simple, dar pline de înteles adânc, Mântuitorul ne aduce aminte de pretul si valoarea fără seamăn a sufletului nostru. Ce este oare sufletul omenesc si de ce este el asa de scump înaintea lui Dumnezeu, încât nimic din lumea aceasta nu-i vrednic de el? Ce este acest suflet al nostru, dacă însusi Cerul se bucură când un suflet rătăcit se întoarce la Dumnezeu (Luca 15, 7) si dacă Însusi Dumnezeu a luat trup omenesc si S-a jertfit pentru mântuirea si fericirea lui?

Sufletul rămâne o mare Taină. Ca să ne putem da seama ce este sufletul si ce însemnătate are el pentru viata noastră pământească, cel mai simplu este să comparăm cadavrul unui om mort de curând, cu trupul unui om viu. Si cadavrul are oase, muschi, nervi si sânge; dar nu se miscă, nu simte, nu vorbeste si nu gândeste ca omul viu. Ce-i lipseste oare? Îi lipseste puterea aceasta tainică si nevăzută insuflată de Însusi Dumnezeu în făptura primului om, putere care pune în miscare trupul si pe care o numim suflet.

Sufletul este si va rămâne pentru viata de aici o mare taină, ascunsă vremelnic în trupul omenesc. El a fost comparat cu un diamant ceresc de mare pret. Dacă privim prin el făpturile si lucrurile lumii, toate strălucesc cu o frumusete care întrece toate frumusetile acestei lumi. Dacă privim prin el mormintele, ele se deschid si mortii se văd ca si viii. Dacă privim prin el Cerul, cu lumea duhurilor întelegătoare, toate se luminează si vedem plinătatea Împărătiei vietii.

Toti oamenii ar dori să descopere această mare taină si să pipăie acest diamant ceresc. Dar sufletul nu se poate vedea si nu se poate pipăi. Zadarnic îl vom căuta în muschi, în sânge, în oase, în nervi, în creier, în inimă sau în orice altă părticică de materie. Căci, desi el există si în corp si în afară de corp - asa cum există un cântec în disc sau un gând în minte -, sufletul fiind imaterial nu se poate vedea si nici pipăi.

El este duh asezat de Dumnezeu în om si este partea prin care fiinta noastră se înrudeste cu Însusi Creatorul întregului univers. Căci sufletul este duh, asa cum Duh este si Dumnezeu (Ioan 4, 24).

Chipul lui Dumnezeu în om

Când a fost plăsmuit omul cel dintâi a zis Dumnezeu în sfatul Sfintei Treimi: ''Să facem om după chipul si după asemănarea Noastră'' (Facere 1, 26), iar mai apoi citim că ''a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său'' (Facere 1, 27). Tot la începutul Scripturii aflăm că ''luând Domnul Dumnezeu tărână din pământ, a făcut pe om si a suflat în fata lui suflare de viată si sa făcut omul cu suflet viu'' (Facere 2, 7).

Sufletul este deci chipul lui Dumnezeu în noi după fire, după har si după slavă.

După fire, sufletul omenesc este asemenea Tatălui în ceea ce priveste mintea, care este izvorul cunostintei; este asemenea Fiului în ceea ce priveste Cuvântul lăuntric asezat în noi de la Botez si Care este începutul întelepciunii; si este asemenea Duhului Sfânt în ceea ce priveste libertatea vointei, care este rădăcina tuturor bunătătilor.

După har, sufletul poate fi asemenea Fiului lui Dumnezeu, pentru că prin taina Sfântului Botez sufletul primeste darul înfierii, devenind si el fiul lui Dumnezeu după har.

După slavă, sufletul este asemenea cu Însusi Dumnezeu prin puterea luminii dumnezeiesti revărsată asupra sa, asa cum spune Sfântul Evanghelist Ioan: ''Iubitilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu si ce vom fi nu s-a arătat până acum. Stim că dacă El se va arăta, noi vom fi asemnea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este'' (I Ioan 3, 2).

Deci cel care vrea să afle ce este sufletul, să stie că este marea operă a Sfatului lui Dumnezeu. Este întipărirea vie a Sfintei Treimi în fiinta omenească.

În Împărătia lui Dumnezeu nu este altceva mai frumos, mai scump si mai plăcut decât vederea Fetei lui Dumnezeu, ''spre care si îngerii doresc să privească'' (I Petru 1, 12). Ei nu se mai satură uitându-se la dumnezeiescul chip, ca la un izvor nesfârsit de frumusete si de lumină.

Cineva spunea: dacă Chipul sau Fata lui Dumnezeu s-ar arăta o singură clipă în iad, iadul ar ajunge Rai; iar dacă o singură clipă Fata lui Dumnezeu nu s-ar mai arăta în Rai, acesta s-ar preface în iad. Să nu uităm că sufletul omenesc este după chipul acestei fete dumnezeiesti. De aceea sufletul este odorul cel mai scump înaintea lui Dumnezeu.

În suflet stă toată puterea, toată valoarea fiintei omenesti, tocmai pentru că el este făcut după chipul lui Dumnezeu si în vederea unei nesfârsite asemănări cu El.

''Putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta încă n-am pierdut nimic''

În suflet stă toată superioritatea fiintei umane fată de restul vietuitoarelor, în el se află tot ceea ce face din om stăpânul universului. În suflet stau ratiunea sau mintea, priceperea si judecata, cu ajutorul cărora omul pătrunde tainele naturii si o cucereste spre folosul său. Prin darul vorbirii oamenii se înteleg si se apropie unii de altii, iar prin darul creării valorilor de artă si prin celelalte daruri spirituale, omul se ridică deasupra tuturor celorlalte făpturi de pe pământ.

Obârsia sufletului este Dumnezeu, iar locasul lui este omul. Măretia, valoarea si nobletea sufletului stau deci în originea sa dumnezeiască.

Pentru mântuirea acestui suflet a trimis Dumnezeu pe Însusi Fiul Său în lume. Pentru sufletul omului a pătimit Mântuitorul pe Golgota si Si-a vărsat scump Sângele Său pe cruce.

Pentru el a întemeiat Domnul Biserica Sa pe pământ.

Pentru el au fost făcute toate frumusetile lumii acesteia.

Pentru el există Împărătia Cerurilor si toate bunătătile vietii vesnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit ''si la inima omului nu s-au suit'' (I Corinteni 2, 9).

Nu există deci pe pământ vreun lucru mai valoros decât sufletul. Dacă am pune într-o balantă de o parte, lumea întreagă cu toate bogătiile, frumusetile si plăcerile ei, iar de cealaltă parte un singur suflet omenesc, balanta va înclina spre partea acestuia din urmă. Mântuitorul Însusi ne spune foarte clar: ''Ce-i foloseste omului să câstige lumea întreagă, dacă-si pierde sufletul?'' Putem agonisi toate bogătiile pământului, putem dobândi toată slava si admiratia lumii întregi, putem să ne însusim întelepciunea si stiinta tuturor neamurilor si a tuturor înteleptilor, dar dacă ne-am vândut sufletul diavolului sau l-am lăsat să se pângărească prin păcat si să meargă în iad, am pierdut totul. Căci toate celelalte nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu, dacă nu dobândim mântuirea.Sau altfel spus, putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta încă n-am pierdut nimic. Toate se pot reface, se pot dobândi la loc, afară de suflet.

Dar cum putem pierde sufletul? Piere el, oare, prin moarte?

Nu, pentru că sufletul este nemuritor si trăieste vesnic chiar după moartea trupească. Ceea ce omoară sufletul este păcatul, iar primejdia care-l amenintă pe lumea cealaltă este iadul.

Suntem atenti cu adevărat la dorurile sufletului?

Frati crestini,

Dacă sufletul este lucrul cel mai de pret al fiintei noastre, cea dintâi si cea mai mare grijă a noastră trebuie să fie grija fată de suflet si fată de mântuirea lui. Sufletul trebuie să fie centrul de greutate al tuturor preocupărilor si străduintelor noastre.

Bine si firesc este să ne îngrijim si de cele ale trupului: de mâncare, de îmbrăcăminte, de adăpost si de celelalte. Dar în primul rând Sfânta Evanghelie ne îndeamnă să ne ocupăm de suflet, de hrana si de mântuirea lui: ''Au nu este sufletul mai mult decât hrana si trupul decât îmbrăcămintea? (...) Căutati mai întâi Împărătia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adăuga vouă'', ne învată Mântuitorul (Matei 6; 25, 33). Iar atunci când a fost ispitit de diavol, Domnul Hristos a spus: ''Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu'' (Matei 4, 4). Adică pâinea este într-adevăr trebuincioasă pentru hrana trupului, dar ea nu îndestulează, nu satură întreaga fiintă a omului. Căci omul are si un suflet, iar sufletul acesta are si el nevoie de hrana si de băutura lui, pe care dacă nu i-o dai, tânjeste si slăbeste, ca si trupul lipsit de pâine si apă.

Într-una din Fericiri, Mântuitorul fericeste pe ''cei ce flămânzesc si însetosează de dreptate''; deci există si o altă foame decât cea de după pâine si o altă sete decât cea după apă. Sufletul flămânzeste si însetează ca cerbul după izvoarele apelor; el însetează după adevăr, bine si frumos, ca planta după lumina si căldura soarelui. El nu poate creste si nu se poate dezvolta decât sub razele binefăcătoare ale iubirii si ale bunei întelegeri între oameni. Sufletul nu se adapă decât cu apa limpede a lacrimilor pocăintei si rugăciunii, nu se simte bine decât în aerul curat al faptelor bune si al harului dumnezeiesc aflător în Biserică.

Pentru curătirea lui sufletul are apa Botezului si a pocăintei; pentru hrană si întărire are masa dumnezeiască a Sfintei Împărtăsanii; pentru sfintire si desăvârsire are în această viată Biserica si pe slujitorii ei sfintiti, iar pentru plata ostenelilor lui de pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit în cealaltă lume fericirea Raiului.

Dar, frati crestini, oare cum ne purtăm noi cu sufletul nostru?

Nu cumva l-am detronat din locul de mare cinste în care l-a asezat Dumnezeu înlăuntrul fiintei noastre? Nu cumva l-am izgonit la marginea preocupărilor, a grijilor si a frământărilor noastre de toate zilele? Suntem noi atenti cu adevărat la întrebările, la nelinistile, la nevoile si la dorurile lui către lumină, către curătie, către frumusete si adevăr?

Rămâne să răspundă fiecare, în chip cinstit, cum se poartă cu propriul său suflet, de care - să stie bine! - va da seama înaintea lui Dumnezeu Care i l-a încredintat! De obicei nu ne oboseste niciodată necontenita trudă si alergare după cele de trebuintă pentru îndestularea trupului; pentru asemenea preocupări găsim si timp, si bani, si energie, si bună dispozitie. Când însă este vorba de cele necesare pentru suflet, ne apar în cale mii de piedici. Nu avem timp să mergem la biserică si nici măcar să ne aplecăm ochii asupra unei pagini din Cartea Sfântă. Nu avem bani ca să ajutăm pe săracii care au nevoie de sprijinul nostru si nu avem nici energie, nici vointă pentru a ne împotrivi ispitelor si patimilor care ne asaltează.

Ne alarmăm la cel mai mic semn de boală a trupului si alergăm îndată după doctori, după leacuri, dar suntem nepăsători la tremurul si la suferinta sufletului slăbănogit de nehrană si lăsat în paragină. Ne întristăm foarte mult când pierdem o sumă de bani, un petic de pământ, o haină sau un prieten bun, dar nu ne sinchisim defel când pierdem sufletul, întinându-l cu noroiul minciunii, al răutătii si al desfrânării, al betiei si al celorlalte patimi.

Cu cât însă vom neglija, vom uita sau vom dispretui mai tare sufletul si nevoile lui, cu atât viata noastră va fi mai zbuciumată si mai nefericită.

Ca să nu ajungem asa, să ne rezervăm măcar o parte din energia si puterea de muncă, din agonisita si din timpul nostru pentru sărmanul suflet, pentru această comoară tăinuită, ascunsă de Dumnezeu înlăuntrul fiintei noastre. Să ne aducem aminte de el cât mai des. Să-l eliberăm pe cât se poate din robia nedreaptă si apăsătoare a trupului, a grijilor pătimase.

Să-i dăm înapoi dreptul de întâietate, rangul de cârmaci si centru al fiintei, al vietii si al preocupărilor noastre. Să-l ferim mai ales de tina păcatelor, căci sufletul este chipul lui Dumnezeu în noi. Purtăm în noi icoana Lui. Iar când păcătuim e ca si când aruncăm în noroi icoana lui Dumnezeu.

Să-l curătim de păcate prin baia lacrimilor lăuntrice ale pocăintei si ale mărturisirii adevărate; să-l hrănim cu lumina cunostintelor folositoare, cu simtămintele curate de milă, de dreptate si iubire, ce înnobilează inima; să-l îmbărbătăm cu vointa dârză de a face numai binele, care oteleste caracterul; să-l întărim cu rugăciunea, care ne pune în legătură cu Dumnezeu; să-l hrănim cu hrana cerească a Sfintei Împărtăsanii, ce ne uneste pe deplin cu Hristos, Mântuitorul nostru.

Să ne apropiem, asadar, cât mai mult de noi însine, de sufletul nostru si să-l îndemnăm la trezvie si la săvârsirea tuturor faptelor bune, soptindu-i în taină aceste cuvinte de sfântă îmbărbătare:

''Suflete al meu, suflete al meu, scoală, pentru ce dormi? Sfârsitul se apropie si te vei tulbura, ci te desteaptă, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Care pretutindenea este si toate le plineste''. Amin.

21 septembrie 1969

Din Smerenia si dragostea, insusirile trairii ortodoxe, Arhimandrit Sofian Boghiu, Bucuresti 2002

POMENIREA PĂRINTELUI SOFIAN BOGHIU – 14 SEPTEMBRIE 2011

2011-09-13T05:15:00.001-07:00

Fr. Sofian Boghiu - Yoga and Jesus Prayer / Yoga si rugaciunea lui Iisus

2011-09-13T05:13:00.000-07:00

Părintele Sofian - În fiecare ispită se ascund nişte patimi

2011-09-13T05:09:00.001-07:00

Trebuia să fac şi puţină puşcărie

2011-09-13T05:07:00.001-07:00

Părintele Sofian Boghiu - Pictura bizantină ne oferă un cosmos duhovnicesc

2011-09-13T05:05:00.000-07:00

8 ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui nostru Sofian

2010-09-10T13:07:00.000-07:00

Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu (1912-2002) – ”Un iconar de suflete”

„Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare [...] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”

*

Părintele Sofian s-a prelins prin lumea aceasta luminându-o cu chipul, cu viața, cu statornicia și cu lucrarea lui. Din această lumină ne-am împărtășit și noi o vreme, o bucată ruptă parcă din veșnicia iubirii lui Dumnezeu pe care Sfinția sa o trăia deja. Te odihneai privindu-l, ascultându-l, împlinindu-i sfatul… Dar, de 8 ani, Părintele se odihnește în veșnicia lui Dumnezeu și ne odihnește și pe noi, cei neliniștiți de aici, care îl purtăm în sufletele noastre. Cu fiască dragoste să-l pomenim în rugăciunile noastre către Milostivul Dumnezeu ca să ne umplem și noi de linul și binecuvântarea lui. Fie ca Domnul nostru Iisus Hristos să ne pomenească pe toți în împărăția Sa!

*

Născut la 7 X 1912, în comuna Cuconeştii-Vechi, jud. Bălţi, al treilea copil al unei familii de ţărani credincioşi, a primit la botez numele Serghei. La varsta de 14 ani, la Schitul Rughi, jud. Soroca, va intra ca frate de mănăstire. Doi ani mai târziu se înscrie la şcoala de cântăreţi bisericeşti din Mănăstirea Dobruşa, după absolvirea căreia, în toamna anului 1932, este trimis la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, unde îi va avea printre colegi pe Părintele Patriarh Teoctist, pe Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, şi pe Arhimandritul Grigorie Babuş.

La 25 XII 1937 va îmbrăca haina monahală la Mănăstirea Dobruşa, primind numele de Sofian. Doi ani mai tarziu, la 6 VIII 1939, este hirotonit diacon de către Episcopul Hotinului, Tit Simedrea, în Catedrala din Bălţi. Deşi în anul 1940, dupa absolvirea seminarului, se reîntoarce la Mănastirea Dobruşa, ocuparea Basarabiei de către ruşi îl poartă pe drumul refugiului, alături de stareţul său şi ceilalţi călugări din obşte, găsindu-şi loc de aşezare la Mănăstirea Caldaruşani. În toamna lui 1940 se înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia Artă Decorativă, devenind la absolvirea ei, în 1945, pictor licenţiat. Între 1942-1946, urmează cursurile Facultăţii de Teologie, obţinând licenţa cu lucrarea “Chipul Mântuitorului în iconografie”.

La 15 XI 1945 este hirotonit preot la Mănastirea Antim. În vara lui 1958, este arestat şi închis, împreună cu alţi 16 intelectuali, clerici şi mireni, din cadrul mişcării spirituale “Rugul Aprins”. Parintele Sofian cunoştea bine nu numai Filocalia, dar şi tâlcuirile ei adanci, din scrierile marilor duhovnici ruşi Ignatie Briancianinov, Teofan Zavoratul, Ioan de Kronştadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mâna credincioşilor de la Antim încă din primii ani ai stăreţiei sale (1950-1955).

Între 1958 – 1964 este deţinut politic fiind condamnat la 15 ani de muncă silnică. Despre acei ani declara mai apoi: „Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare [...] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”

Chiar daca istoria monahismului românesc va lega de-a pururi numele parintelui Sofian de cel al Mănăstirii Antim, multe alte lăcaşuri din ţară şi din străinatate poartă prin veac urma mâinilor sale, cu a căror smerită trudă le-a împodobit, căutand fără încetare Chipul de frumuseţe şi lumina Mantuitorului. Schitul Darvari (1964 si 1993), Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Deir-El-Harf – Liban (1971), Mănăstirea Radu-Vodă – Bucureşti (1973), Catedrala din Homs – Siria (1978), Biserica din Hama – Siria (1979) sunt doar câteva din locaşurile în care il putem afla pe părintele Sofian. La moartea sa, ca şi cu o jumatate de veac în urmă, când l-a adăpostit de tâlharii ce-i cotropiseră ţinutul, pământul Căldăruşanilor şi-a mai deschis încă o dată braţele, primind la sânul său trupul celui ce-a izvodit nu numai icoane, dar mai cu seamă dragoste şi mângâiere în sufletele atâtor semeni. Bland şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferinţe, şi-a purtat Crucea cu răbdare şi supunere, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înalţa la ceruri de ziua ei. Nu ştiu daca parintele Sofian a aflat până la urma Chipul Domnului. Dar ştiu că această neîncetată căutare ne-a lăsat pe noi sa zărim în fuga timpului, încă din viaţa aceasta, Chipul Sfinţeniei.

În dimineaţa zilei de 14 IX 2002, ziua Inălţării Sfintei Cruci, stareţul Mănăstirii Antim, părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. “Părintele Sofian a plecat la Cer” – scria pe atunci Mitropolitul Olteniei, Teofan. “Împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sarac cu un om ceresc. Dar, omenirea, în logica credinţei, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni.” I se mai spunea şi “duhovnicul Bucureştilor”. Neîndoielnic, părintele Sofian a făcut parte din acel şir neîntrerupt de stareţi ai Bisericii Ortodoxe Române care, asemenea bătrânilor întelepţi ai Patericului, a vegheat la transmiterea învăţăturii curate şi a căii îndumnezeirii omului.

*

Pe scurt, am contabilizat în câteva rânduri momentele mai importante din viața văzută a Părintelui Sofian. Dar viața lui cea nevăzută, viața lui duhovnicească, cine i-o poate măsura? Dar milioanele de rugăciuni, de sfaturi, de gânduri și de gesturi luminate de harul Duhului Sfânt cine i le poate spune? Înaintea lui Dumnezeu – Tatăl i le mărturisesc neîncetat Mîntuitorul Hristos, Maica Domnului, Sfinții și Îngerii pe care Îi iubea, cu care vorbea și pe care Îi zugrăvea. Înaintea Lui le mărturisim și noi, oamenii care am beneficiat de prezența și rugăciunea lui și care nădăjduim să beneficiem și acum…

*

Întru pomenirea Părintelui Sofian în împărăția inimilor noastre

oferim spre citire cartea

Un iconar de suflete – Părintele Sofian Boghiu.

Așteptăm și mărturiile dumneavoastră despre Părintele Sofian (sfaturi, scrisori primite, întâmplări minunate) în vederea alcătuirii altei cărți despre lucrarea duhovnicească și pastorală a Părintelui. Le puteți trimite ca și comentarii la acest articol.
sursa: http://blog.patermihail.ro/

Părintele Sofian Boghiu, Despre Vrăji şi vrăjitorii

2010-07-08T07:16:00.000-07:00

Părintele nostru Sofian - Viaţa în imagini

2010-07-08T06:24:00.000-07:00

Părintele Sofian în ultimii ani din viaţa sa pământească

Împreună cu părinţii Paisie Prelipceanu şi Adrian Făgeţeanu - 1984

Stareţ al Mănăstirii Antim - 1980

Fotografia din dosarul penal al Rugului Aprins - 1958

Stareţ al Mănăstirii Antim din Bucureşti - 1950

Părintele Sofian în timpul Seminarului Monahal de la Mănăstirea Cernica, alături de părinţii: Ioasaf Ganea, Teoctist Arăpaşu (viitorul Patriarh), Grigorie Băbuş - anul 1938

„O aratare minunata a parintelui Sofian” – de parintele Mihai Andrei Aldea

2010-07-08T05:10:00.000-07:00

… O întâmplare de la noi de la biserică, legată de părintele Sofian Boghiu. La un an după ce a murit părintele Sofian Boghiu, pentru că eu am mare evlavie la el – şi pentru că ştiu că a fost un sfânt al nostru, cum, de altfel, au recunoscut-o deschis mulţi, şi dintre ierarhii noştri şi dintre mirenii care l-au cunoscut, – i-am făcut icoana. Nu i-am pictat-o eu, nu sunt pictor de icoane, am vorbit cu cineva şi i-am făcut icoana şi chiar la un an de zile, la Înălţarea Sfintei Cruci, de dimineaţă, înainte să începem slujba, foarte de dimineaţă, pe la şase şi ceva, am sfinţit icoana şi mi-am lăsat-o acolo, lângă mine, în Sfântul Altar, ca s-o am aproape de inima mea. Slujind singur într-o bisericuţă foarte mică, este foarte greu. Pe de o parte, trebuie să primeşti pomelnicele, pe de cealaltă parte este firul slujbei care trebuie ţinut şi sunt toate rugăciunile care trebuie făcute, şi de câte ori slujeşti singur este foarte greu. Însă, în acea Liturghie a fost foarte uşor. Parcă părintele era cu mine, aşa am simţit eu: că părintele era cu mine şi mă ajuta, pentru că am reuşit să primesc liniştit toate pomelnicele, să le pomenesc pe toate – şi pomelnice permanente avem ditamai teancul, acolo; am citit rugăciunile cu linişte şi cu pace şi totul a decurs uimitor, parcă timpul curgea altfel. A fost extraordinar! La sfârşit, eram plin de fericire, când am ieşit la miruit, eram atât de plin de minunea acestei Liturghii care decursese ca nicio alta, fără nici cea mai mică umbră, desăvârşit. Numai că în timp ce miruiam, am văzut o credincioasă care plângea cu tristeţe – nu din motivul că fusese pătrunsă de slujbă, ci de tristeţe. Şi m-am tulburat un pic şi am întrebat-o: „Dar ce s-a întâmplat?” Cunoscând-o bine, ştiind că este o femeie foarte credincioasă, m-am întristat: „Ce este?” Şi zice: „Părinte, eu am înnebunit!” A fost, bineînţeles, un şoc pentru mine şi nu înţelegeam. Am luat‑o deoparte: „Dar cum s-a întâmplat? Ce este? De ce credeţi asta?” Şi îmi spune: „Părinte, eu am fost de faţă la înmormântarea părintelui Sofian, ştiu foarte bine că a murit, dar astăzi l-am văzut slujind în Sfântul Altar:” Pentru o clipă, m-am blocat. Pe urmă, i-am povestit ce s-a întâmplat. Am scos icoana din altar, care nu se vedea, o pusesem pentru sufletul meu. I-am scos icoana, i-am arătat‑o. Nu s-a liniştit, a început să plângă şi mai rău, încă nu era convinsă dacă era nălucire sau a înnebunit sau chiar s-a arătat sfântul – ca Danion cu visul cu Sfântul Nectarie (detalii pe http://www.danionvasile.ro/blog/2007/09/11/binecuvantarea-sfantului-nectarie/ – n.n.) -, şi eu am continuat să miruiesc. Şi la un moment dat vine o altă doamnă, tot credincioasă, dar care merge de obicei la o biserică din centru, unde-şi are duhovnicul, mai rar vine la noi, şi care era foarte fericită. Zice: „Părinte, aşa de bucuroasă sunt! Mi-a spus cineva că a murit părintele Sofian, şi când l-am văzut slujind azi, la noi în biserică, am fost aşa de fericită!” Acuma, eu am fost într-un moment foarte dificil, pentru că, în momentul în care am încercat să-i explic că totuşi părintele Sofian a murit, se uita la mine ciudat, mă credea pe mine nebun. Şi a trebuit să o duc la doamna cealaltă, ca să le pun faţă în faţă, să se liniştească între ele.

Am vrut să spun acest lucru pentru că povestea Arătarea minunată (din volumul „Taina iubirii. Poveşti pentru copiii mari şi mici” de Danion Vasile – n.n.) este, de fapt, un lucru care se întâmplă. Şi pentru că, într-adevăr, sfinţii lucrează în zilele noastre. Pentru că şi noi avem sfinţi care lucrează şi fac minuni, chiar dintre cei pe care poate i-am cunoscut şi i‑am văzut, şi poate tocmai de aceea nu ştim să-i apreciem la adevărata lor valoare duhovnicească. Ca, de exemplu, părintele Sofian şi ca alţi sfinţi care au trăit alături de noi sau care încă mai trăiesc alături de noi, şi pe care ar fi bine să învăţăm să-i respectăm, eventual luând exemplu de la alte popoare: de la greci, de la sârbi, de la ruşi, de la felul în care ştiu ei să-şi respecte sfinţii, fie că sunt în viaţă, fie că au trecut la cele veşnice, adică să ştim să preţuim pe duhovnicii noştri, pe povăţuitorii noştri, pe cei care îşi pun sufletul pentru mântuirea noastră. Şi să avem curajul să facem acest lucru liniştit şi deschis, alături de ceilalţi. Pentru că de multe ori oamenilor parcă le este ruşine să-şi mărturisească credinţa cu adevărat, din cele mai diferite motive. Şi este bine să învăţăm să ne mărturisim credinţa nu formalist, nu închistat, ci deschis şi trăit. (din conferinţa „Tu şi Hristos”, Bucureşti, 26 noiembrie 2007)

O RUGĂMINTE: VĂ ROG PE TOŢI CEI CARE AŢI AVUT PARTE DE SEMNE MINUNATE SIMILARE, SĂ LE SCRIEŢI – AICI SAU ÎN ALTĂ PARTE – PENTRU A SE FOLOSI DE ELE CÂT MAI MULTĂ LUME. E BINE SĂ CUNOAŞTEM ŞI MINUNILE SĂVÂRŞITE DE SFINŢII ROMÂNI, NU DOAR DE CEI GRECI SAU RUŞI… Danion Vasile

sursa: http://www.danionvasile.ro/blog/

Părintele Sofian Boghiu - Rugăciunile celor din închisori

2010-07-06T11:01:00.000-07:00

Părintele Sofian Boghiu - Predică la Sfântul Ioan Botezătorul

2010-07-06T09:55:00.001-07:00

Predica la Sfantul Ioan Botezatorul

Frati si surori crestine,

Iata, ne aflam, cu ajutorul lui Dumnezeu, la ultima veriga a sarbatorilor sfinte si luminoase, pe care le-am praznuit impreuna. Incheiem acest buchet al sarbatorilor de iarna cu amintirea Sfantului Ioan Botezatorul. In cinstea lui suntem aici, pe acest frig. Sa va binecuvanteze Sfantul Ioan ravna si dragostea pe care o aveti pentru Dumnezeu si pentru el. Ieri L-am vazut, cu ochii sufletesti, pe Domnul, botezat in apele Iordanului, si Duhul Sfant coborand peste El in chip de porumbel, si am auzit graind pe Tatal cel ceresc: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care bine am voit”. Am vazut cu ochii mintii toate cele trei Persoane, aratandu-Se lumii, fapt unic in istoria omenirii. Si am fost martori, cu sufletul si cu inima, la acel freamat de pe malul Iordanului, plin de lumea care era cutremurata de tot ce vedea si auzea.

Sarbatorim astazi pe Sfantul Ioan Botezatorul, martorul cel ales de Dumnezeu, slujitorul acestei taine mari, de o covarsitoare insemnatate pentru mantuirea neamului omenesc. Ioan Botezatorul, despre care scria profetul Maleahi cu patru sute de ani inainte de Nasterea lui Iisus: “Iata, trimit pe ingerul Meu inaintea fetei Tale, si el va pregati calea Ta”. El este singurul pamantean despre care Iisus spune acel cuvant de lauda: “Ca dintre toti cei nascuti din femeie, nu este nici unul mai mare decat Ioan”. Cand Sfantul Ioan este intrebat: “Cine esti tu?”, el raspunde prin cuvantul prorocului: “Eu sunt glasul celui ce striga in pustie: gatiti calea Domnului”, recunoscandu-se pe el insusi a fi inaintemergator al lui Iisus. Pe acest inaintemergator al Domnului il praznuim noi astazi.

Sfantul Ioan era un copil nascut ca dar al rugaciunilor parintilor lui. Batranii Zaharia si Elisabeta, ajunsi la o varsta inaintata, se rugasera din tot sufletul sa dobandeasca un copil de la Dumnezeu; si Dumnezeu parca nu-i auzea, desi Zaharia era preot la Templul din Ierusalim. Ajunsi la aceasta varsta inaintata, cand nu mai aveau nici o nadejde sa nasca un copil, iata ca arhanghelul Gavriil ii aduce lui Zaharia, in Templu, vestea ca Elisabeta va naste un fiu. Batrana Elisabeta naste la vremea cuvenita, si pruncul Ioan incepe sa creasca, ca orice prunc, sub obladuirea parintilor lui, intr-un sat de munte, la 60 km de Ierusalim, o regiune plina de maslini si portocali.

Aici vine Maica Domnului, dupa Buna Vestire, si cand se intalnesc cele doua mame, Ioan (care inca nu se nascuse) salta de bucurie in pantecele batranei Elisabeta. Era ca un salut pe care pruncul Ioan il aducea Pruncului dumnezeiesc din pantecele Maicii Domnului. Acest moment de lucrare a Duhului Sfant este plin de gingasie si sfintenie. Maica Domnului ramane un timp la batrana Elisabeta si cum era tanara si foarte sprintena, implinea toate trebuintele gospodariei si cara apa de la un izvor de mai jos de casa lui

Zaharia. Pana astazi acest izvor este numit “Izvorul Fecioarei” sau “Izvorul Maicii Domnului”. Dar cei doi batrani mor foarte curand dupa nasterea pruncului si Ioan, ramas orfan, este ingrijit un timp de o rudenie, iar pe la varsta de 10 ani pleaca in pustie, undeva la sud de Ierusalim, unde se intindea un povarnis cu pante repezi, un desert cu vai prapastioase…

Acolo, intr-o pestera, a stat Sfantul Ioan, mai bine de 20 de ani, in cea mai aspra asceza pe care noi ne-o putem inchipui. imbracat foarte sumar, intr-o haina saraca de par de camila, descult, umbla printre aceste pietre ascutite din pustiu, rugandu-se tot timpul si avand mintea numai la Dumnezeu. Manca miere salbatica si un fel de fructe acre care cresteau in pustie, precum si muguri de copaci. Bautura lui era apa de izvor, iar patul era pamantul gol. Ca acoperamant avea cerul si harul lui Dumnezeu. Aceste pustiuri aspre ale Palestinei erau pline de animale salbatice, pesteri in care foiau serpii veninosi si noaptea urlau sacalii (i-am auzit si eu, frati crestini, pe acesti sacali care traiesc in grupuri si tipa inspaimantator, mai ales noaptea…) si leii; care racnesc umplandu-te de spaima… Sfantul Ioan traia printre ei, sub arsita dogoritoare a zilei si in frigul taios al noptii. El a sfintit astfel salbaticia pustiului, prin rugaciunile lui de zi si de noapte, prin viata lui aspra. Fara indoiala, animalele nu l-au atacat pentru ca simteau Duhul lui Dumnezeu in el.

Totusi, aceasta severa pustnicie este nespus de placuta si de dulce atunci cand este inchinata lui Dumnezeu, ca o jertfa curata a vietii noastre, oferita lui Dumnezeu cu smerenie si cu dragoste, din dorul de a-L cunoaste si de a ne apropia si mai mult de El. Prin aceasta viata pustniceasca, Sfantul Ioan devine modelul si prototipul pustnicilor de mai tarziu care au populat pustiurile, traind adanc si din plin Evanghelia lui Hristos. Rugaciunea lor era neincetata, pentru ei si pentru lumea intreaga. Isi sfinteau viata lor si viata altora, vindecand tot felul de bolnavi adusi in jurul pesterilor si chiliilor lor, sfatuind si convingand, asa incat cei care veneau la ei isi schimbau cu totul viata de pana atunci.

Frati crestini, cine se abtine de la vorbaria desarta si de la patimile de tot felul, de la placerile trecatoare, nu din dispret fata de oameni si de viata, ci din focul unei prea mari iubiri fata de Dumnezeu, un asemenea om, daca nu fuge el dupa oameni, fug oamenii dupa el. Unde e flacara mare in suflet, acolo se aduna oamenii sa-si incalzeasca sufletele lor reci. Asa a fost si Sfantul Ioan Botezatorul. In iconografie el este pictat ca un inger, are aripi la spate si este pictat asa din cauza marii lui sfintenii, de care s-a umplut inca din pantecele mamei lui. Traind in pustie, viata lui era plina de Duhul Sfant; de aceea, pentru el, asprimea ascezei nu era grea. Numai pentru noi pare grea, dar pentru el, care era plin de Duhul Sfant, viata de asceza era o viata ca in cer. Fiind puternic in duh, asemenea Sfantului Ilie, Sfantul Ioan a biruit toate slabiciunile si patimile omenesti, cunoscand in schimb bucuriile unei vieti cu adevarat minunate, traite din plin in Dumnezeu.

In perioada aceasta, el a [cercetat] si niste regiuni de langa Ierihon, unde locuiau esenienii, un fel de calugari evrei care isi aveau acolo un fel de cetate a lor, cu sali de studii, dar duhul lor era cu totul strain de Dumnezeu, aveau o doctrina foarte dusmanoasa, mai ales fata de Templul din Ierusalim. S-a crezut mult timp ca Sfantul Ioan ar fi fost la acesti singuratici evrei, dar este o parere foarte gresita, pentru ca ei erau foarte rai la suflet, invidiosi, plini de viclenie si rautate, foarte departe de duhul plin de bunatate si de smerenie al Sfantului Ioan, adevarati lupi imbracati in piele de oaie.

La timpul cuvenit, Dumnezeu il cheama pe Ioan din pustie. Si el vine pe malul Iordanului si incepe predica lui despre pocainta, pregatind calea lui Mesia. Era numai piele si os. Traise in pustie mai mult cu Duhul lui Dumnezeu decat cu hrana pamanteana, de aceea avea o forta extraordinara in cuvant. Chipul lui era de o mare blandete si de o mare smerenie, cu toata infatisarea lui aspra. Avea un dar deosebit de a vorbi: venea in duhul lui Ilie si vocea lui puternica ii cutremura pe toti. Au inceput sa vina la el puhoaie de oameni, zeci de mii de oameni din Ierusalim si din toata Iudeea care ii sorbeau cuvintele si isi marturiseau pacatele, iar el ii boteza in raul Iordan. Venea nu numai poporul de rand, ci si capeteniile, ostasi, vamesi, conducatori ai poporului evreu. Si toti se intrebau: “Oare nu e acesta Mesia?” - ca prea era rascolitor de suflete…

Putini au fost oamenii, in istoria omenirii, spre care sa fi alergat multimile cu atata sete, asa cum alergau dupa Sfantul Ioan Botezatorul. Acest lucru era cu atat mai uimitor, cu cat Sfantul Ioan nu menaja sub nici un chip scaderile lor omenesti. Nu era nicicum ca o trestie clatinata de vanturile imprejurarilor, ci mustra fara ocol viciile celor care veneau la el. Nu le ascundea osanda cea mai infricosata care-i astepta si nu-i lauda pe bogatii cei impatimiti, ci ii indemna sa se indrepte. Sfantul Ioan nu cerea numai pocainta pentru trecut, ci o viata cu totul noua, pentru viitor. O viata intemeiata pe dreptate, pe respectul omului, pe egala indreptatire la viata a semenului. “Nu luati de la nimeni mai mult decat va este ingaduit”, spunea el vamesilor, condamnand una din cele mai urate patimi omenesti: castigul nemuncit. El atragea atentia asupra demnitatii fiintei umane si cerea oamenilor pocainta - adica nu numai sa-si recunoasca pacatele, ci si sa se indeparteze de ele pentru totdeauna. Invatatura sa voia sa smulga din viata oamenilor iubirea de sine, egoismul in formele lui cele mai subtile, asa incat oamenii sa se respecte unii pe altii, sa se ajute in lipsurile lor, sa traiasca in pace si in buna intelegere unul cu altul. Nu obarsia neamului indreptateste pe cineva la mantuire, ci roadele cele vrednice de pocainta. In acest chip pregatea Sfantul Ioan pe oameni pentru venirea Mantuitorului Hristos.

Si iata ca intr-o zi, Iisus insusi vine sa ia botezul de la Ioan, ca sa Se faca cunoscut in tot Israelul. Sfantul Ioan era deja foarte cunoscut, dar pe Iisus nu-L cunosteau decat cei din Galileea. Si Sfantul Ioan care era asa de mare, asa de urias in fata multimii, se intoarce spre Iisus si il arata cu degetul, spunand: “Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatele lumii”, “iar eu nu sunt vrednic sa dezleg nici macar cureaua incaltamintei lui”.

Frati crestini, Sfantul Ioan este cinstit de Biserica ca prooroc al Celui Preainalt, ca inaintemergator si Botezator; ca mare mucenic, pentru moartea lui martirica; ca inger in trup, pentru covarsitoarea lui sfintenie. Este zugravit in icoane cu aripi ingeresti si este cinstit ca prieten al Mirelui, prieten al Mantuitorului Hristos. Dar ceea ce se desprinde indeosebi din toata aceasta vrednicie a sa si ceea ce impodobeste in mod deosebit chipul sau duhovnicesc, este smerenia lui adanca. Desi avea in fiinta lui atata putere incat era socotit de unii drept Mesia cel asteptat, el se apara mereu cu strasnicie si indrepta privirile tuturor spre Cel ce avea sa vina, Caruia el nu se socotea vrednic nici macar sa-I dezlege cureaua incaltamintelor.

Si lumea se intoarce spre Iisus, pe care nu-L cunoscuse pana atunci. Mai mult decat atat, Sfantul Ioan renunta chiar si la caldura dragostei ucenicilor sai, indemnandu-i sa se faca ucenici ai lui Mesia si sa-l lase pe el: “…caci Aceluia I se cade sa Se inalte, iar mie mi se cade sa ma micsorez.. “

Sirul lung al prorocilor care, prin puterea Duhului Sfant, au anuntat venirea lui Hristos, cu multe veacuri inainte, se incheie acum cu cel mai mare dintre proroci, care nu-L prezice pe Mesia de departe, cum au facut ceilalti, ci il arata indeaproape cu degetul intins: “Iata Mielul lui Dumnezeu”; “Iata-L aici, in mijlocul nostru, pe Cel ce L-au vazut de departe prorocii”; “Eu am vazut Duhul Sfant coborand in chip de porumbel peste El”; “Nu sunt eu Lumina, ci eu am venit sa marturisesc despre lumina”; “Acesta trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez”; “Eu nu sunt vrednic sa dezleg nici cureaua incaltamintelor Lui”. Si lumea se intoarce spre Iisus. Iisus este botezat de catre Ioan, apoi se retrage in pustie si posteste patruzeci de zile si patruzeci de nopti in locul acela, astazi, este o manastire numita Sarindar, acolo unde a postit Iisus - iar Ioan continua sa boteze mai departe. Si intr-o zi trece pe acolo, prin mijlocul acelei multimi de la Iordan, imparatul cu Irodiada, sotia fratelui sau. Ioan care aflase despre acest incest, il mustra pe imparat in fata multimii, spunandu-i: “Nu ti se cuvine tie, ca imparat, sa traiesti intr-o asemenea faradelege”. La indemnul Irodiadei, Ioan este arestat si tinut in temnita de sub palatul lui Irod. Intr-o zi, la un ospat din casa lui Irod, intr-o atmosfera imbibata de desfrau si betie, Salomeea, fiica Irodiadei, danseaza un dans pagan si patimas care a starnit foarte multe patimi in Irod. Ametit de patima si de bautura, Irod ii fagaduieste fetei ca-i va da orice cere, pana la jumatate din imparatie. Indemnata de Irodiada, fata ii cere imediat capul lui Ioan, sa i-l dea fara intarziere! Soldatii coboara din palat in temnita, taie capul Sfantului, iar Irodiada primeste din mainile Salomeii, pe tipsie, acest cap - acum, sigur, fara glas. Si ea ia un ac si inteapa limba lui Ioan, pentru a se razbuna de mustrarea pe care i-o facuse Sfantul Ioan - cea mai cumplita cruzime de care a fost capabila o femeie… Capul Sfantului Ioan a ramas acolo la palat un timp, iar trupul a fost luat de ucenicii lui. Ucenicii devin de acum inainte ucenici ai Mantuitorului Hristos. Asa isi incheie viata acest mare profet, sub sabia unui mare pacatos.

Insa el… nu a murit, frati crestini: duhul lui si toata puterea lui este sus, in ceruri. El traieste cu adevarat, in mare cinste, in imparatia lui Dumnezeu si se bucura de vesnica rasplata si slava de la Mantuitorul Hristos. Impreuna cu Maica Domnului, Sfantul Ioan Botezatorul este cel mai puternic mijlocitor in fata lui Dumnezeu: mama si nasul lui Iisus. Ei mijlocesc in rugaciune pentru noi. Maica Domnului spune: “Doamne, Te-am purtat in brate, ai supt la sanul meu, Te-am crescut; pentru bunatatea Ta, primeste acum rugaciunea si ajuta robilor Tai, care se roaga Tie, prin Mine”. Sfantul Ioan intinde mana si spune: “Doamne, adu-Ti aminte de aceasta mana care Te-a botezat si adu-Ti aminte ca Tu m-ai numit “prietenul Tau”, cu toata nevrednicia mea. Ajuta dar, celor ce se roaga Tie, prin mine”. Ei sunt acolo sus, intr-un loc si intr-o stare din care ne vad si, prin darul lui Dumnezeu, stiu totul despre noi si pot sa ne ajute. Acest “sus” nu este un sus fizic, frati crestini, ci e foarte aproape de noi, pentru ca Dumnezeu si toata lumea cereasca nu sunt undeva departe, ci printre noi si in noi insine. Chiar daca noi avem aceasta marginire pamanteasca de a o vedea… Dumnezeu nu e departe de noi…

Binecredinciosi crestini, daca noi toti suntem datori sa urmam fiecarui sfant in acele virtuti in care ne este cu putinta a-l urma, apoi pe Sfantul Ioan il putem urma mai ales in virtutile slujirii aproapelui si a lui Dumnezeu, in smerenie. Oricat de mult bine am face aproapelui nostru si orice jertfelnicie am depune in slujba lui Dumnezeu, sa nu ne atribuim noua aceste merite, pentru ca numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem face o fapta cu adevarat buna. Micsorandu-ne si smerindu-ne pe noi insine, acoperind sub smerenie sincera orice vrednicie personala, numai asa vom putea avea intreaga dragoste a lui Dumnezeu pentru noi.

Sfantul Ioan sa ramana, dar, modelul nostru de smerenie: “El, Iisus, sa creasca, sa fie cat mai cunoscut de lume, iar eu sa scad”. Si Iisus creste, pana ajunge in Ierusalim si pe Golgota, iar Ioan, retragandu-se, trece in imparatia luminilor.

Sa urmam exemplul smereniei lui, sa-l avem la inima si sa ne rugam cu toata credinta acestui mare sfant si prieten al Mirelui Hristos, care ne poate ajuta cu adevarat. Amin.

Capul lui, frati crestini, a urmat niste “drumuri” mai speciale. El a fost recuperat din palatul Irodiadei si purtat, ca un odor de mare pret, prin Siria, Mesopotamia, Egipt, iar astazi este intr-o moschee din Damasc, ridicata pe ruinele unei catedrale inchinate Sfantului Ioan Botezatorul. Acolo vin multi bolnavi, mai ales orbi. Te impresioneaza privirea lor, fixata undeva in gol… Am intrebat pe cineva: “Ce asteapu acestia, de stau aici de atata vreme?” si mi s-a raspuns: “Foarte multi dintre ei se vindeca”.

Trupul Sfantului Ioan a ramas ingropat in Sevastia pana la anul 362, cand Iulian Apostatul a vrut sa-l arda impreuna cu alte sfinte moaste. Crestinii l-au scos din mormant - era cu trupul intreg - si l-au dus in Alexandria, punand in locul lui alte oseminte care au fost arse de tiranul imparat. Despre trupul lui nu mai stim nimic. Inainte de asta, Sfantul Luca, trecand prin Sevastia, ia mana dreapta a Sfantului Ioan si o duce in Antiohia, pastrand-o cu foarte mare cinste. In timpul lui Iulian au ascuns-o intr-un zid, ca s-o fereasca de furia tiranului, apoi a ajuns la Athos. Astazi aceasta mana este la Manastirea Sfantului Dionisie si cu ea se sfintesc apele.

Iar capul lui, asa cum am mai spus, este intr-un sicriu, intr-o moschee din Damasc. Odata, niste musulmani au lovit cu toporul in acest sicriu, spunand: “Ce cauta ghiaurul acesta aici?”. Din sicriu au inceput sa curga valuri de sange, tasnea sangele din sicriu si din marmura. Si ei s-au speriat foarte tare si au chemat preotii ortodocsi sa vina sa faca rugaciuni ca sa opreasca aceste valuri de sange care au umplut moschea… De-atunci, desi sunt musulmani, ei au un mare respect fata de Sfantul Ioan.

Frati crestini, sa nu uitati inca un amanunt. Trupul omenesc este tot asa de valoros ca si sufletul. “Trupul este templu al Duhului Sfant, iar voi nu sunteti ai vostri, ci ai lui Dumnezeu” - spune Sfantul Pavel. Cu atat mai mult copilul care ia fiinta in pantecele mamei, este al lui Dumnezeu. ” Si cine va strica templul acesta, il strica Dumnezeu pe el” -spune Sfantul Pavel. Si apoi, ce stii tu ce va fi cu pruncul acesta? Cand s-a nascut Sfantul Ioan Botezatorul, cei din jur se intrebau: “Ce va fi cu pruncul acesta?” Era un pui de om, fara nici un alt semn deosebit.

Cati prunci nu se nasc fara multe semne de oameni mari, si ajung oameni mari cu adevarat. Cati prunci ar putea sa se nasca si nu se nasc, pentru ca mamele ii ucid - si nu stiu ce ucid, poate un mare preot, sau un arhiereu, sau poate un om de geniu. Il ucid pentru ce? Pentru ca e “incomod”. Prefera sa-l omoare, copilul acesta [e] ucis si aruncat la gunoi sau la caini, ca un pumn de gunoi. Si cred ca au terminat cu el… Nu, nu au terminat, pentru ca sufletul lui tipa acolo, inaintea lui Dumnezeu. Tu omori trupusorul lui, dar sufletul se intoarce inapoi, pentru ca omul si femeia au stricat vasul lui. Si tipa strasnic pruncul inaintea lui Dumnezeu, impotriva mamei ucigase si a tatalui ucigas! Pentru ca amandoi sunt vinovati, si sotul este la fel de vinovat inaintea lui Dumnezeu si vor da socoteala amandoi pentru aceasta crima… V-am spus aceste lucruri in legatura cu nasterea Sfantului Ioan Botezatorul. Nu va ucideti pruncii, lasati-i sa se nasca, sa-i cresteti asa, cu toata greutatea. Nu uitati ca si dumneavoastra ati fost prunci, si cineva s-a ostenit cu fiecare din dumneavoastra, cu fiecare din noi.

Sfantul Ioan a fost ucis cu un an inainte de patimile Domnului. Va spuneam ca trupul lui a ramas ingropat acolo, in inchisoare, iar capul a ramas la palatul lui Irod, iar apoi a

fost luat de acolo si pastrat cu foarte mare grija de catre ucenicii lui, ca un odor de mare pret, un odor sfant, care-i scapa din foarte multe primejdii. Din cauza prigoanelor care au urmat, acest sfant cap a fost pazit si ascuns. Din cand in cand numai, isi face simtita prezenta - asa cum izbucnesc uneori izvoare de sub pamant - si apare odata la Edessa, altadata in Egipt… Iar acum este in Damasc, intr-o mare moschee, asa cum v-am spus, o moschee construita pe locul unei catedrale. Am vazut si eu aceasta moschee luxoasa, cu lampadare si covoare. Este acolo un mic paraclis acoperit cu email verde si cu pereti de sticla. Acolo inauntru este capul Sfantului Ioan Botezatorul. In jurul acestui paraclis stau foarte multi orbi, in genunchi sau turceste, intr-o tacere care te uimeste. Stau si nu vad nimic, dar ochii lor dinlauntru sunt deschisi. Ei se roaga si foarte multi se vindeca .

Ce spun ei, numai Dumnezeu stie, dar, in mod sigur, primesc foarte mult ajutor de la capul Sfantului Ioan. Se revarsa foarte multe minuni de acolo asupra acestor musulmani… Vin si foarte multe femei musulmane, cu copii in brate, si se sprijina de bara care inconjoara mormantul, acelui sicriu. Il inconjoara de trei ori, apoi pleaca la treburile lor… pleaca cu fata vesela… Pun si un fel de pomelnice intr-un locsor anume de langa acel sicrias. Sunt acolo gramezi de rugaciuni catre Sfantul Ioan Botezatorul, este un semn de mare veneratie pentru acest sfant.

Este in calendar o sarbatoare numita Soborul Sfantului Ioan Botezatorul. Aceasta inseamna sarbatoarea pamanteasca si cereasca a Sfantului Ioan. El este fiinta de legatura dintre profeti si apostoli. E marele pustnic si marele celib si totodata, primul martir din lumea crestina: el moare pentru sfintenia vietii de familie. S-a spus despre el ca venea “in duhul si puterea lui Ilie” - acel profet temut, care zguduia constiintele, intr-o vreme cand lumea intrase intr-o mare criza duhovniceasca. Si tot asa va veni mai inainte de sfarsitul istoriei Ilie, care a fost ridicat cu trupul la cer.

Părintele Sofian, un bătrân după chipul celor din Pateric

2010-07-06T08:46:00.000-07:00

Când zici Mănăstirea Antim, în mod firesc te gândeşti la trăitorii care s-au nevoit în lavra ctitorită de mitropolitul predicator georgian. Dacă există vreun om din obştea acestui aşezământ care să se poată confunda cu vatra Antimului, acesta este cu siguranţă părintele Sofian Boghiu. De ce se îngemănează cele două? Cuvintele celui care acum şapte ani părăsea pentru totdeauna chilia sa pentru a locui în cele ale Părintelui ceresc sunt cel mai bun răspuns: „niciodată când am fost solicitat de oameni nu i-am refuzat, nici nu i-am întristat cu ceva. Am făcut tot ce mi-a stat în putere să-i folosesc, să-i mărturisesc, să-i împac cu Dumnezeu“. Sâmbătă, la Mănăstirea Antim s-a făcut pomenirea părintelui Sofian, continuată cu un pelerinaj la mormântul său, aflat la Mănăstirea Căldăruşani.

Sâmbătă, 12 septembrie 2009, a fost săvârşită, la Mănăstirea Antim din Bucureşti, slujba pomenirii părintelui arhimandrit Sofian Boghiu, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit ieri şapte ani. Oficierea slujbei Parastasului a fost făcută de PS Ciprian Câmpineanul, Episcop-Vicar Patriarhal, arhim. Timotei Aioanei, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale şi exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor, arhim. Mihail Stanciu, stareţul Mănăstirii Antim, împreună cu un sobor de ieromonahi, preoţi şi diaconi. Alături de ei, mulţime de credincioşi au venit să se roage pentru cel care a fost unul dintre cei mai cunoscuţi duhovnici din Bucureşti, plecat la cele veşnice pe 14 septembrie 2002.

În evocarea făcută la sfârşitul slujbei de pomenire, înaintea celor adunaţi în Biserica Tuturor Sfinţilor, de la Mănăstirea Antim, Episcopul-Vicar Patriarhal a pornit de la cuvântul pe care Mântuitorul l-a adresat mulţimii referindu-se la persoana lui Ioan Botezătorul: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au doară trestie clătinată de vânt? Dar ce aţi venit să vedeţi? Oare un om îmbrăcat în porfiră şi vison? Iată, aceştia sunt în casele bogaţilor. Dar ce aţi venit să vedeţi? Au doară proroc? Da, şi mai mult decât un prooroc“. Aceeaşi întrebare pusă şi astăzi în dreptul celor veniţi la Mănăstirea Antim are un răspuns asemănător.

Duhovnicul de la Antim, omul lui Dumnezeu

Cine a fost părintele Sofian? Un om îmbrăcat în porfiră şi vison, un om care trăieşte potrivit acestui veac? Nu! Mănăstirea Antim a fost cercetată de creştinii veniţi să vadă un om al lui Dumnezeu, să asculte cuvântul lui Dumnezeu, propovăduit de un om care a înţeles din fragedă copilărie să-şi închine viaţa lui Hristos şi Bisericii Sale, părintele Sofian Boghiu, arhimandritul şi stareţul Mănăstirii Antim, duhovnicul celor care au ales să se înbisericească la această mănăstire, duhovnicul Bucureştilor şi al multor credincioşi din România. „Suntem convinşi, cei care l-am cunoscut pe părintele Sofian, că Dumnezeu l-a iubit, în pofida încercărilor din această viaţă, l-a ajutat, i-a dăruit putere să depăşească greutăţile şi neputinţele, pentru ca mai apoi, după o viaţă dedicată în întregime lui Dumnezeu şi slujirii credincioşilor Bisericii Sale, să-l cheme la odihnă în ceruri. Cei care au cercetat Mănăstirea Antim de mai multă vreme, începând cu 1945-1950, când părintele Sofian a fost rânduit cu slujirea la Mănăstirea Antim, au avut posibilitatea să îl vadă, să îl asculte şi să îl cunoască. Sunt convins că toţi au fost pătrunşi la inimă de chipul său blând şi smerit, de cuvintele sale înţelepte împărtăşite din experienţa sa pastorală“, a subliniat PS Ciprian în cuvântul său.

„Părintele dăruia cuvintele teologiei trăite…“

În sensul larg al cuvântului se poate spune că toţi cei care s-au adăpat de la izvorul învăţăturilor sale sunt ucenici şi au venit să dea mărturie de dragostea purtată faţă de părintele. „În urmă cu şapte ani, la praznicul Înălţării Sfintei Cruci, când sufletul său s-a mutat către cele cereşti, toţi cei care îl cunoscuseră erau cuprinşi de întristare“, rememorează Preasfinţitul Ciprian clipele dureroase ale despărţirii de părintele Sofian. „Pierdusem un bătrân, un bătrân după chipul celor din Pateric, care ne dăruia mângâiere sufletelor, cuvânt de înţelepciune şi îmbărbătare ori de câte ori eram încercaţi în momente de cumpănă. Ne-am obişnuit să-l căutăm. În ultimii ani de viaţă şi de suferinţă, când părintele, deşi nu mai putea sluji, era nelipsit de la Sfânta Liturghie şi de la Privegherea de sâmbătă seara. Mulţi îl înconjurau pentru a lua binecuvântare şi un cuvânt de învăţătură, iar cei care slujeau aveau mai multă încredere, mai multă putere când îl vedeau în biserică, alături de ei“, a mai spus PS Ciprian Câmpineanul.

„Părintele a fost un duhovnic iscusit care a împărtăşit credincioşilor nu doar cuvintele teologiei învăţate, deşi Dumnezeu l-a rânduit să înveţe şi la Seminar şi la Facultate (a urmat şi Artele Plastice); el dăruia cuvintele teologiei trăite, nu cerebrale. Pentru aceasta l-au căutat mii şi, poate, milioane de credincioşi din ţară şi străinătate. Deşi părintele Sofian a plecat dintre noi, el continuă să se roage pentru obştea Mănăstirii Antim, pentru credincioşii care îşi pleacă genunchii în biserica ctitorită de un martir, Sfântul Antim Ivireanul“, a punctat Episcopul-Vicar Patriarhal.

În încheierea parenezei, PS Ciprian a adăugat: „Acum, când se împlinesc şapte ani de la mutarea sa, ne-am adunat să înălţăm rugă pentru aşezarea lui în corturile drepţilor. Pe de altă parte suntem convinşi că Dumnezeu l-a rânduit în ceata celor bineplăcuţi lui. El se roagă acum pentru noi, când şi noi ne rugăm pentru el. Dumnezeu să-l odihnească!“

„A ridicat mulţi oameni căzuţi spiritual…“

Cu ocazia acestei pomeniri a fost prezentată cartea „Un iconar de suflete - Părintele Sofian Boghiu. Mărturii“, apărută cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Îngrijită de stareţul Mănăstirii Antim, părintele Mihail Stanciu, şi de protosinghelul Veniamin Goreanu, această carte reface, din mărturiile celor care l-au cunoscut îndeaproape pe părintele Sofian, portretul celui care a ştiut să picteze în sufletele oamenilor căutători de Duh, chipul lui Hristos.

Aşa cum arată Patriarhul Daniel, în cuvântul înainte la cartea apărută cu ocazia împlinirii a şapte ani de la moartea celui considerat „duhovnicul Bucureştiului“, „părintele Sofian Boghiu a fost o făclie de înviere a sufletelor, mai ales în anii cei grei ai comunismului. A ridicat mulţi oameni căzuţi spiritual, a încurajat mulţi deznădăjduiţi, a luminat şi călăuzit pe calea mântuirii multe suflete dezorientate, a înnoit şi înfrumuseţat viaţa celor care i-au urmat sfatul părintesc. A reflectat prin slujirea şi viaţa sa, ca preot şi predicator, ca duhovnic şi păstor, ca rugător şi pictor, icoana Păstorului celui Mare, imprimând în faptele lui virtuţile slujirii lui Hristos: smerenia, blândeţea, înţelepciunea, dar mai ales iubirea de Dumnezeu şi de oameni“.

Gândurile prinse în carte vin mai ales din partea celor care au vieţuit la Antim, actualmente ierarhi sau ieromonahi, IPS Mitropolit Teofan, PS Episcop Gherasim şi vrednicul de pomenire patriarh Teoctist, foşti colegi la Seminarul monahal de la Cernica, PS Episcop Casian, Episcopul Dunării de Jos, slujitori de acum şi credincioşi care frecventează mănăstirea Rugului Aprins.

„A zugrăvit chipul Lui Hristos în fiecare din fiii săi duhovniceşti“

După săvârşirea pomenirii la Mănăstirea Antim, cei adunaţi au plecat cu şase autocare în pelerinaj la mormântul părintelui Sofian aflat la Mănăstirea Căldăruşani. Acolo s-a ţinut din nou slujba Parastasului, după care, urmaşul părintelui Sofian în scaunul stăreţiei de la Antim, arhimandritul Mihail Stanciu, a rostit la mormântul din cimitirul Mănăstirii Căldăruşani un cuvânt despre personalitatea marelui duhovnic trecut la cele veşnice: „Părintele Sofian a fost un pictor nu doar de biserici, ci şi al sufletelor omeneşti. El a zugrăvit chipul, icoana lui Hristos în fiecare din fiii săi duhovniceşti şi a reuşit să imprime trăsăturile pe care el le socotea specifice Ortodoxiei, atât în sufletul lui, cât şi al credincioşilor din jurul sfinţiei sale, smerenia şi dragostea. Constanţa prezenţei lui Hristos pe care el o trăia era izvorâtă din rugăciunea sa. Părintele a pictat 15 biserici şi pe alte 10 le-a restaurat. La finalul vieţii, Dumnezeu a binecuvântat ostenelile vieţii cu crucea suferinţei prin care şi-a încununat mărturisirea de credinţă. S-a înălţat pe această cruce a suferinţei pe 14 septembrie, acum şapte ani, când şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu. Să-i purtăm recunoştinţă vie şi modelul de credinţă în sufletele noastre. Să-l pomenim mereu în inimi şi să-i facem simţită prezenţa prin îndemnurile pe care ni le dădea la rugăciune, la smerenie, la iertare, la dragoste“.

Augustin PĂUNOIU, Ziarul Lumina, Marti, 15 Septembrie 2009.

Ne vorbeşte părintele Sofian (descarcă gratuit)

2010-07-06T08:36:00.000-07:00

sofian - ne vorbeste parintele sofian

Convorbiri duhovnicesti cu parintele Sofian Boghiu

2010-07-06T07:56:00.000-07:00

1. Va rog, Parinte Sofian, spuneti-mi cateva cuvinte, despre anii frumosi ai copilariei Sfintiei Voastre.

Sunt nascut in comuna Cuconestii Vechi-Balti, din parintii Ioan si Alexandra, fiind numit din botez Serghie. Chipul bland al parintilor mei imaginea bisericii in care ma rugam de copil, si a preotului care m-a botezat in numele Preasfintei Treimi le port pururea in inima mea.

2. In ce an ati luat jugul cel bun ai lui Hristos ?

La 14 ani am intrat ca frate in schitul Rughi-Soroca, iar dupa 11 ani de ascultare am primit tunderea monahala in Manastirea Dobrusa din apropiere, fiind pe atunci elev in clasa a V-a la Seminarul Monahal din Manastirea Cernica. Dupa ce am urmat scoala de Cantareti de la Dobrusa, am continuat Serninarul Monahal de la Cernica, fiind foarte ravnitor sa cunosc tainele credintei si sa slujesc Biserica lui Hristos.

3. Ce dubovnici si stareti alesi ati avut in anii tineretii, de la care ati deprins nevointa vietii monahale ?

Ca duhovnici si stareti pe care nu-i pot uita, sunt : Ieromonahul Eftimie de la Schitul Rughi de la care am deprins sa citesc pravila calugareasca; Protosinghelul Gherontie Gutu, primul meu staret de la Rughi, unchiul parintelui Felix – prietenul meu de toata viata, de la care am deprins cantarile si randuiala de la strana; Ieromonahul Ioan, duhovnic de la Manastirea Dobrusa, de la care am invatat sa ma apropii de scrisul Sfintilor Parinti si Arhimandritul Ioachim Popescu, directorul scolii de cantareti de la Dobrusa, de la care am deprins desenul pictura si simtul pentru frumos.

4. Cand ati fost hirotonit preot ei duhovnic ?

La 11 aprilie, 1945, in Duminica Sfantului Ioan Scararul, am fost hirotonit preot pe seama Manastirii Antim din Bucuresti, iar in Vinerea Mare, 1947, am fost facut si duhovnic.

5. In ce manastiri v-ati nevoit mai mult si de care sunteti in chip deosebit mai legat duhovniceste ?

Lasandu-ma calauzit in viata de Bunul Dumnezeu, prin pastorii mei sufletesti, am trait in mai multe manastiri precum : Rughi, Dobrusa, Episcopia Balti, Cernica, Neamt, Plumbuita si Antim. Toate imi sunt legate de suflet pentru, ca in toate m-am format si folosit duhovniceste de-a lungul vietii. Dar, dintre toate, mai apropiata imi este Manastirea Antim, in care am intrat la anui 1940, fiind atunci la Antim camin pentru studentii monahali. In acel an am intrat ca student in anul I la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti, iar in anul urmator am intrat ca student la Facultatea de Teologie. Pe vremea aceea, Manastirea Antim era randuita de Protosinghel Nicodim Ionita, cu studii la Strasbourg, un foarte bun predicator. Prin cuvantul sau cald si convingator, atragea mult popor la biserica. Apoi prin slujbele cu sobor si cantarile frumoase ale calugarilor cernicani studenti, Manastirea Antim a inceput sa se contureze ca un modest loc de evlavie pentru multi credinciosi ai Capitalei.

6. Cum era viata duhovniceasca prin manastirile noastre acum o jumatate de secol ?

Manastirile prin care am trait acum o jumatate de veac, cm populate cu numerosi calugari si frati de la 50 pana la 200 de suflete in fiecare obste calugareasca. Erau adevarate familii duhovnicesti. Fratii noi care intrau in manastire intalneau frati mai vechi in uniforma calugareasca, cu incepatura de barba, cu bune deprinderi si ascultari in ateliere si la strana si cu multi parinti imbunatatiti care, in simplitatea si dragostea lor, ne ajutau cu sfatul, cu blandetea, ori numai cu viata lor curata si smerita, sa traim dupa chipul vietii lor.

7. Cum ajutau pe atunci manastirile noastre la mentinerea evlaviei ortodoxe strabune in randul credinciosilor ?

In posturi, in Duminici si sarbatori, mai ales, veneau multi credinciosi la manastiri, fiind atrasi de slujbele frumoase savarsite in sobor cu multi preoti si diaconi si de cantarile alese ale calugarilor si fratilor la cele doua strane. Mai ales la privegheri si la slujbele cu sobor din sarbatori te simteai ca in cer. Nu-ti trebuia alta hrana si bucurie mai mare in viata. Slujbele frumoase din manastiri, dragostea calugarilor dintotdeauna, gazduirea credinciosilor la arhondarice, sfaturile date de duhovnici celor care veneau la ei pentru spovedanie, erau o foarte buna hrana pentru suflete, incat prin toate acestea, si mai ales prin slujbe si duhovnicie, se intretinea viata curata si bunacuviinta in casele credinciosilor nostri.

8. Cand ati terminat studiile de la Belle-Arte si teologie, si ce tezi de licenta ati sustinut ?

Studiiie teologice le-am inceput in anul 1932, la Seminarul Monahal de la Cernica, pe care le-an absolvit in 1940, si le-am continuat intre anii 1941-1945, ca student la Facultatea de Teologie din Bucuresti, intrucat paralel cu Teologia am absolvit si Academia de Arte Frumoase din Capitala, mi-am luat ca teza de licenta un subiect care aparline deopotriva si teologici si picturii bisericesti, intitulat ” Chipul Mantuitorului in iconografie “, privind pe Iisus Hristos in icoana si dincolo de icoana.
9. Ce parinti dubovnicesti mai sporiti ati cunoscut la Cernica in timpul studiiilor teologice ?

Mai intai am fost uimit de viata aspra, ascetica, a Ieroschimonahului Ghelasie, duhovnicul Manastirii Cernica. In preajma sa am simtit prezenta harului dumnezeiesc si mireasma sfinteniei din felul cum traia si cum ne povatuia pe calea mantuirii. Tot in Cernica am cunoscut pe Protosinghelul Fotie Petrescu, care m-a atras prin dragostea si bunatatea sa, care ii lumina chipul bland si ii inaripa sfaturile duhovnicesti. Aproape toti elevii Seminarului ne spovedeam la sfintia sa. Alti doi duhovnici iscusiti am cunoscut ceva mai tarziu : pe venerabilul parinte Gheorghe Rosca, mare cunoscator al Sfintei Scripturi si foarte bun sfatuitor duhovnicesc din Bucuresti; apoi pe parintele Ioan Culighin, duhovnic si dascal al rugaciunii inimii de renume, traitor la Cernica, un rugator autentic si iscusit lucrator al rugaciunii lui Iisus. De la amandoi, luam sfaturi si indemnuri pentru sporirea mea duhovniceasca si pentru viata de rugaciune.

10. Ca teolog si slujitor al Bisericii lui Hristos, ce considerati ca ati realizat mai important in viata ?

Atat in timpul studiilor, cat si dupa licenta, aflandu-ma in obstea Manastirii Antim, am participat activ la viata duhovniceasca ce se desfasura aici, ca slujitor si marturisitor al cuvantului lui Dumnezeu, ca duhovnic si apoi staret al manastirii, contribuind efectiv, cu darul lui Dumnezeu, la bunul mers al vietii duhovnicesti si gospodaresti a acestei manastiri. Nu pot afirma ca am realizat ceva important in viata decat ca, fiind intre ceilalti frati slujitori, m-am straduit sa intretin pacea, armonia si buna convietuire in obste, Precum si evlavia si buna desfasurare a slujbelor in biserica. Iar cand am fost solicitat de bolnavi si credinciosi niciodata nu i-am refuzat, nici i-am intristat cu ceva; ci am facut tot ce mi-a stat in putere sa-i folosesc, sa-i marturisesc, sa-i impac cu Dumnezeu si cu oamenii.
11. Dar ca pictor bisericesc, ce ati realizat mai deosebit ?

Am predat pictura la Seminariile Monahale din Manastiraa Neamt si Curtea de Arges; am lucrat si organizat ateliere de icoane si picturi de catapetesme la Manastirea Plumbuita si Schitul Maicilor, am pictat in fresca sintaur sau in colectiv de pictori, mai multe biserici manastiresti sau in sate, precum biserica mare din Pipirig, biserica Manastirii Agapia Veche, biserica mica din Manastirea Agafton, biserica mare din Manastirea Celic Dere, biserica Manastirii Radu Voda din Bucuresti si biserica Manastirii Dealu. De mai multi ani sunt in Comisia de Pictura Bisericeasca si lucrez personal, sau ajutat de ucenici, la restaurarea unor fresce sau picturi in ulei din manastirile monumente istorice, precum Catedrala Patriarhala, biserica Manastirii Antim si alte cateva. Am format mai multi ucenici astazi pictori buni in fresca, si am mai pictat o catedrala ortodoxa in orasul Hama din Siria. Prin toate acestea am cautat sa pun in valoare pictura bisericeasca traditionala, de care ne-am indepartat in ultima vreme, si sa impodobesc cat mai frumos posibil Casa lui Dumnezeu, Caruia i-am inchinat intreaga mea viata.

12. In ce fapte bune ati aflat mai multi pace, bucurie si mangaiere duhovniceasca ?

Pe toate acestea le-am simtit prezente in inima mea in timpul savarsirii Sfintei Liturghii, care ma inalta sufleteste cel mai mult. Apoi in timpul si dupa rugaciunea facuta cu luare aminte si cu umilinta; cand am ajutat material ori moral pe cei ce mi-au cerut ajutor; cand am reusit, cu darul lui Dumnezeu, sa dobandesc vreun suflet la pocainta si cand m-am aflat fara prihana in fapte si in cuvant fata de propria mea constiinta, unde stiu ca ma intalnesc cu Dumnezeu.
13. Intrucat cel mai mult iubiti Biserica, randuiala sfintelor slujbe, ce insemnatate are pentru Prea Cuviosia Voastra participarea regulatal la cele Sapte Laude si la Sfanta Liturghie ?

Sfintele slujbe zilnice, in general, si mai ales Sfanta Liturghie inseamna pentru mine odihna, bucurie, mantuire si impaeare cu Dumnezeu, cu constiinta si cu semenii, sub razele vindecatoare ale ” Soarelui Dreptatii “, Care potoleste si usuca izvorul patimilor din trupul si sufletul meu. Aceasta stare duhovniceasca continua daca, dupa Sfanta Liturghie, ma pot mentine in duhul adevaratei smerenii.

14. Ce insenmatate are predica, cuvantul de invatatura pentra formarea dubovniceasca a calugarilor si mirenilor ?

O predica si o cateheza buna, care se ocupa cu problemele reale ale ascultatorilor, fie ei calugari ori mireni, are adeseori darul de a trezi in noi starea de vinovatie in care ne aflam si de a pune inceput bun indreptariii noastre. De asemenea, prin citirea Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti si prin predicarea cuvantului lui Dumnezeu, ni se largeste orizontul cunoasterii duhovnicesti si se creeaza in viata noastra o ambianta spirituala si putinta de a medita si de a ne ruga intr-o plinatate duhovniceasca.

15. Monahii sunt datori a predica cuvantul lui Dumnezeu ? Cum pot ei mai bine sa marturiseasca pe Hristos ?

Monahu, pran definitie si prin fagaduinta sunt inchinati lui Hristos : sunt persoane singuratice la propriu si la figurat, izolati pentru toata viata de lumea pacatului. Tot prin definitie, calugarul inseamna ” batran cu viata imbunatatita ” sau ” om indumnezeit “. Monahii sunt datori sa predice pe Hristos prin cuvant scris sau rostit, daca li se cere sau li se impune aceasta indatorire. Insa, sunt datori sa predice pe Hristos in once imprejurare, adica necontenit, prin propria lor viata traita dupa poruncile Sfintei Evanghelii. Aceasta porunca a lui Hristos de a fi lumina si sare a pamantului, adica de a fi pilda buna prin viata traita, atat in cat si in afara manastirii, este o indadatorire de toata viata, a fiecarui calugar dintotdeauna.
16. Care este cea mai buna fapta a calugarului ? Dar a mireanului ?

Cea mai buna fapta care se cere calugarului socot ca este sfintirea propriei sale vieti, in duh de smeredie. De asemenea, atat calugarului cat si mireanului ii este de folos dreapta socoteala in toate, care asigura un bun echilibru si calugarului si mireanului.

17. Care este cea mai inalta misiune evanghelica a manastirilor si calugarilor din zilele noastre ?

Misiunea cea mai inalta a manastirilor din vremea noastra, deci si a calugarilor, este de a duce o viata curata si sfanta, traind in pace si buna intelegere duhovniceasca; de a imprima temeinic rostul adanc al vietii crestine in viata oamneilor si de a fi oricand gata sa poata da raspuns bun si linistitor la toate intrebarile esentiale de care este framantata societatea noastra.

18. Care este rolul duhovnicului pentru calugari si mireni ?

Duhovnicul, in viata manastireasca si in cea de familie, are eerol de doctor sufletesc si calauza spre Hristos a sufletelor omenesti, pe calea cea stramta si spinoasa, dar si luminoasa a mantuirii.

19. De ce unii crestini adera la secte ?

In afara de motivele mai cunoscute, cred ca multi credinciosi trec la secte dintr-un fel de evlavie si dorinta de cunoastere a Sfintei Scripturi, stiind ca acolo li se citeste din Biblie, li se vorbeste despre Dumnezeu si canta impreuna. Adica, ei doresc si cauta ce nu pot avea suficient la preotul lor. Deci, pleaca din Biseriac din lipsa unui bun pastor si din lipsa unei catehizari si educatii religioase corespunzatoare evlaviei lor.

20. Ce ar trebui sa faca mai deosebit preotii si calugarii pentru oprirea prozelitismului sectar, pentru apararea credintei ortodoxe strabune ?

Pentru oprirea prozelitismului sectar, atat preotii xat si calugarii trebuie sa traiasca ei insisi o viata duhovniceasca, evanghelica, fara ed prihana, ceea ce stiu ca este foarte greu. Apoi, sa studieze temeinic abaterile sectelor, sa faca vizite acasa fratilor credinciosi loviti de secte; sa le vorbeasca bland din Sfanta Scriptura, aratandu-le adevarul, si sa le spuna de cate daruri se lipsesc nevenerand pe Mica Domnului, lipsindu-se de Sfintele Taine, necinstind Sfanta Cruce, icoanele, Biserica si sfintii, toate fiind absolut necesare pentru mantuire.

21. In ce masura reuseste arta, frumosul, pictura bisericeasca sa inalte sufletele credinciosilor spre Dumnezeu, spre o viata crestina mai aleasa ?

Pictura, in general, si pictura bisericeasca in special, ofera omului, credinciosului, un limbaj plastic, prin imagini si culori, pentru a exprima idei si realitati ale credintei noastre ortodoxe. Aceste adevaruri sunt exprimate de obicei prin cuvinte. Insa cuvintele, oricat ar fi de mestesugite, sunt adeseori neindestulatoare pentru a exprima realitati imateriale; pe cand prin imagini sau icoane, abstractiunile devin usor accesibile intelegerii omenesti.
Adevaruri crestine, ca Nasterea Domnului, Botezul, Patimile, Invierea si Inaltarea Domnului, Pogorarea Duhului Sfant, Raiul, iadul, etc, necesita multe pagini de text pentru a le imprima suficient in mintea ascultatorilor. Prin imagini insa, ele devin mai usoar intelese, pentru ca sunt imbracate intr-o forma materiala si simbolic-vizuala, proprie si accesibila naturii omenesti. Prin gingasia desenului, prin frumusetea si transparenta spiritualizata a culorilor, prin interiorizarea imaginilor si maiestria artistica, asemenea imagini murale sau icoane atrag si retin atentia credinciosilor, spunandu-le dintr-o data, fara efort, adevarul relatat in Evanghelie si Tradilie, induiosand si inaltand mintea cu usurinta la realitatile suprafiresti.

22. Care este scopul principal al picturii bisericesti in iconografia Bisericii Ortodoxe ?

Adevaratul scop al picturii bisericesti in traditia ortodoxa este de a crea un mediu propriu de meditatie si rugaciune credinciosului care se roaga, in scopul de a intelege si a trai mai adanc sfanta credinta crestina.
23. Ce ne invata Sfintii Parinti despre cultul Sfintelor Icoane ?

Teologia si cultul sfintelor icoane se bazeaza pe intruparea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Cuvantul Cel nevazut al Tatalui, Care, prin nasterea Sa din Sfanta Fecioara Maria, S-a imbracat in trup omenesc, asemenea noua, afara de pacat. In Dumnezeu-Omul intrupat, noi privim persoana a doua a Preasfintei Treimi, unind in Sine cele doua naturi : divina si umana. Deci, putem picta aceasta persoana, pentru ca are forma omeneasca.

In icoana Domnului noi marturisim trupul Sau indumnezeit, si recunoastem in icoana asemanarea cu prototipul, persoana divino-umana a Domnului. Prin sfintirea icoanei se stabileste relatia harica dintre icoana si prototip. Orice icoana are un nume, acela al prototipului, si este venerata pentru ca icoana vazuta de noi participa la prototip, adica la sfantul infatisat pe ea, care se afla transfigurat in imparatia lui Dumnezeu.
24. De ce combat sectele cultul Sfintelor Icoane ?

Sectele combat cultul Sfintelor Icoane pentru ca nu inteleg si nu vor sa inteleaga invatatura corecta despre intruparea Mantuitorului nostru Iisus Hristos si nici rostul divin al Maicii Domnului in actul intruparii. Daca si-ar insusi cu buna credinta dogma intruparii, cred ca ar deveni ortodocsi si ar disparea toate deosebirile de credinta dintre ei si noi.

25. De cand dateazi cele mai vechi icoane si picturi murale in Biserica ?

Cele mai vechi picturi murale ce se pastreaza pana astazi se afla in catacombele de la Roma si dateaza din secolul al II – lea, mai ales cele din catacombele lui Calist si Sebastian. Iar icoane pictate dintre cele mai vechi s-au descoperit in Siria, Armenia si Capadocia si dateaza din secolele II si III. Am vazut la Manastirea Sfanta Ecaterina din Muntele Shiai una din cele mai mari colectii de icoane ortodoxe vechi, dintre care unele sunt din secolele V si VI.
26. Care sunt cele mai vestite icoane miraculoase din tara noastra si in ce conditii o icoana capata aceasta harisma ?

Cele mai vestite icoane din tara noastra sunt : Sfanta Ana de la Manastirea Bistrita – Neamt, Maica Domnului de la Manastirea Neamt, Maica Domnului de la Manastirea ” Dintr-un Lemn “. Apoi, Maica Domnului de la Manastirea Celic – Tulcea, Maica Domnului de la Nicula – Clui, Maica Domnului de la Trifanesti-Roman etc.

Orice icoana isi are harisma ei, datorita sfantului infatisat pe ea si harului dumnezeiesc transmis icoanei prin sfintirea ei. Totusi, la aceasta au o deosebita importanta si conditiile morale in care este pictata o icoana. Daca pictorul respectiv este un om profund credincios, daca posteste si se roaga la inceputul si in timpul lucrului, daca duce o viata de curatie sufleteasca si trupeasca si daca, bineinteles, Dumnezeu binevoieste sa reverse belsug de har asupra acelei icoane. Astfel, ea poate deveni o icoana miraculoasa facatoare de minuni, care vindeca bolile si alina nevoile si suferintele omenesti, pe masura credintei fiecaruia.

27. Cate biserici ati pictat in tari si in strainatate ?

Impreuna cu cativa ucenici si colegi de breasla, am pictat in tara peste 25 de biserici, in fresca si tempera, dintre care 6 pictate integral, iar restul restaurate. In strainatate am pictat integral trei biserici. Toate acestea in timp de 47 de ani, de cand am primit calificarea de pictor bisericesc.
28. Ce trebuie facut pentru ca pictura bisericeasca sa-si atintaa scopul spirituai traditional ?

Pentru ca pictura bisericeasca sa-si atinga scopul de a face vizibila prin imagini imparatia lui Dumnezeu in universul pictural al oricarei biserici, ar trebui ca pictorii bisericesti sa cunoasca mai bina teologia icoanei si iconografia ortodoxa. Apoi sa-si insuseasca temeinic desenul si cromatica in stilul rasaritean bizantin, inspirandu-se din pictura in fresca a vechilor noastre biserici, cum sunt : Voronetul, Moldovita, Humor, Sucevita si altele, care sunt adevarate capodopere mondiale. De asemenea, pictorii bisericesti sa-si acorde talentul si cunostintele lor cu o mai profunda credinta in Dumnezeu, cu o viata morala exemplara, potrivita cu lucrul sfant pe care il savarsesc si sa cunoasca mai bine vietile sfintilor si teologia cu toate simbolurile ei.

29. Care este concluzia Prea Cuviosiei Voastre despre pictura bisericeasca romaneasca de astazi ?

Am pierdut marea traditie a picturii si frescelor de valoare mondiala din secolul XVI realizata de pictori autohtoni la noi, care este cea din nordul Moldovei, mai ales. Scoala de pictura bisericeasca 22 romaneasca a intrat in decadenta de pe la inceputul secolului XIX, cand, sub influenta picturii realiste, ne-am indepartat de pictura traditionala ortodoxa de factura bizantina.
30. De incheiere, ce sfaturi duhovnicesti adresati pe aceasta cale fiilor duhovnicesti ai Prea Cuviosiei Voastre ?

Sa asculte si sa puna in practica sfaturile date in numele lui Hristos, sa iubeasca cel mai mult Biserica, slujbele, cartile sfinte si pe cei ce sunt in suferinta, si sa se roage si pentru mine.

Părintele Sofian Boghiu - Cuvinte duhovniceşti

2010-07-06T07:06:00.000-07:00

Părintele Sofian Boghiu - Despre Rugăciune

2010-07-06T06:36:00.000-07:00

Astazi se sarbatoreste Sfantul Grigorie Palama, teologul rugaciunii. intr-o vreme foarte grea, de raspantii pentru rugaciune, mai ales pentru rugaciunea lui Iisus, cand erau multe diferende si multe critici nedrepte in Muntele Athos, apare acest mare teolog, din partea lui Dumnezeu, care prin intelepciunea sa, prin harul Sfantului Duh mai ales, a dat lamuriri foarte limpezi in ce consta aceasta rugaciune de unire a omului cu Dumnezeu. Si este asezata această pomenire a Sfantului Grigorie Palama, ca si pomenirea Sfantului Apostol Filip, unul dintre cei doisprezece Apostoli, la inceputul Postului Mare.

In acest post mai ales, ca si in celalalt timp al vietii, avem nevoie de rugaciune. Postul are nevoie de rugaciune si rugaciunea are nevoie de post. Altfel, fara frateasca comuniune dintre aceste doua notiuni, viata noastra ar schiopata. Si de aceea, voi incerca sa va spun cateva cuvinte despre rugaciune.

Sfantul Apostol Pavel spunea contemporanilor sai ca, pe langa alte fapte bune pe care trebuie sa le savarseasca crestinul in viata sa pamanteasca, rugaciunea nu trebuie sa-i lipsească si acest sfat ni-l da, zicand : Rugati-va neincetat !

Dupa cum stim, Dumnezeu este Duh si este prezenta. Eu sunt Cel ce sunt !, spune Dumnezeu proorocului Moise in fata Rugului aprins din Sinai. Nu este bucurie mai mare, decat comuniunea noastra cu Dumnezeu prin rugaciune.

Ce este rugaciunea ? Stim cu totii. In Filocalia ( Culegere din scrierile Sfintilor Parinti care arata cum se poate omul curati, lumina si desavarsi ), aflam ca rugaciunea inseamna vorbirea mintii noastre cu Dumnezeu. Dumnezeu este Duh, este Minte, este Intelepciune. Deci, tot cu aceasta latura a vietii noastre comunicam cu Dumnezeu prin rugaciune.

Cand ne rugam lui Dumnezeu, cand dialogam cu El, cand Ii spunem pasurile noastre si Il rugam sa ne ajute in necazurile noastre, se cuvine sa lepadam din minte toata grija cea lumeasca, asa cum se canta in biserica imnul heruvimilor, in timpul iesirii cu Sfintele Daruri.

Sa cugetam numai la Dumnezeu. Sa nu ne rugam numai cu buzele, iar mintea sa fie departe de cuvintele rugaciunii.” Cum puteti pretinde lui Dumnezeu sa ia aminte la rugaciunile voastre – ne intreaba un sfant parinte, Sfantul Ciprian al Cartaginei -, daca voi insiva nu luati aminte la rugaciunile voastre ?” Nu stiti ce spuneti ! Adeseori mintea, in timpul rugaciunii, colinda netrebnic pe alte plaiuri ale vietii, iar rugaciunile sunt spuse numai cu buzele : cu ochiul urmarim textul, iar mintea colinda pe alte plaiuri, in pacat si in necuviinta !

Rugaciunea trebuie facuta cu evlavie, cu inima curata. Ea cere o anumita pregatire, frate, si supravegherea simturilor noastre. Proorocul Moise n-a putut sa se apropie de Rugul aprins din Sinai, decat dupa ce si-a lepadat incaltamintea picioarelor sale. Dezleaga incaltamintea picioarelor tale, striga din rug Dumnezeu, pentru ca locul pe care te afli este sfant !

Orice loc in care ne rugam este un loc sfant, unde Dumnezeu este de fata. De aceea trebuie si fim si noi gata. Receptorul vietii noastre launtrice sa fie deschis pentru aceasta convorbire a vietii noastre cu Dumnezeu. Sa ne straduim ca, inainte de a incepe rugaciunea, sa ne pregatim, sa izgonim din inima noastra orice gand patimas, caci inima noastra este templu al Duhului Sfant, ne spune marele Apostol Pavel; si trebuie sa-i acordam cinstea cuvenita ca astfel sa ascultam de Mantuitorul care ne indeamna, zicand : Iar tu, cand te rogi, intra in camara ta, inchide usa si roaga-te Tatalui tau Care este in ascuns – totdeauna este Dumnezeu de fata, insa este ascuns de ochii trupesti – si-ti va rasplati tie la aratare.

Camara este inima, simturile sunt poarta. De aceea trebuie bine zavorate, caci prin ele vine sminteala in timpul rugaciunilor noastre; prin aceasta usa, prin aceasta poarta a vietii noastre.

Rugaciunea trebuie facuta cu staruinta. Sa nu ne descurajam cand ni se intampla ca rugaciunea sa fie neascultata, ci sa staruim. Avem in Sfanta Evanghelie multe exemple de staruinta in rugaciune. Sa ne aducem aminte de acea femeie pagana, acea cananeanca din partea de nord a Tarii Sfinte, ce striga disperata in urma Mantuitorului sa-i vindece pe fiica ei care era indracita. Iisus Mantuitorul parca nu aude, dar pana la urma ii vindeca fiica, si inca de la distanta.

Sa ne aducem aminte de Bartimeu, fiul lui Timeu, acel orb din Ierihon. Lumea ii cerea sa tacă, dar el, dimpotrivă, striga si mai tare. Si Iisus, Care il auzea, i-a tamaduit orbirea lui.

Ne putem intreba, cand ne implineste Dumnezeu mai repede rugaciunile noastre? Si raspunsul este in mai multe chipuri : cand rugaciunea noastra este insotita de post, de milostenie si de viata fara prihana. Milostenia si postul sunt cele doua aripi ale rugaciunii.

Aceste trei etape bune, rugaciunea, postul si milostenia, se intrepatrund si se ajuta intre ele pentru folosul nostru. De asemenea, rugaciunile noastre sunt foarte repede ascultate cand luam in ajutor pe Maica Domnului si pe sfintii lui Dumnezeu, prietenii lui Dumnezeu, si cand aceste rugaciuni sunt facute de mai multi credinciosi impreuna.

Sfantul Apostol Petru a fost inchis de Irod in temnita cu picioarele in butuci, iar rugaciunile neincetate facute inaintea lui Dumnezeu de multi credinciosi pentru dansul, au fost atat de puternice, incat Dumnezeu a trimis un inger din cer si, in chip minunat, a eliberat pe Petru din temnita.

Asadar, adeseori Dumnezeu raspunde rugaciunilor noastre. Sunt insa si cazuri, destul de multe, cand El nu primeste rugaciunile noastre. Si pentru ce? Pentru ca multi, asa cum am mai spus, se roaga numai cu buzele, iar mintea lor colinda pretutindeni, nefiind atenti la cuvintele rugaciunii. Mantuitorul nostru mustra o astfel de rugaciune, zicand : Poporul acesta se apropie de Mine numai cu gura; Ma cinsteste numai cu buzele, iar inima lor este departe de Mine. Si de asemenea, Dumnezeu nu asculta rugaciunile noastre atunci cand ne rugam rau sau cerem ceva pagubitor chiar pentru propria noastra viata fara sa ne dam seama.

Astfel, cineva pe care-l cunosc, fiind in inchisoare, cerea mereu sa fie scos la munci, tot in inchisoare; insa la munca afara, sub cerul liber. Pentru ca viata din inchisoare ii devenise foarte grea si insuportabila. Cei in drept ii amanau mereu raspunsul la cererea lui, care s-a produs mai tarziu. S-a convins insa ca Dumnezeu nu i-a lasat sa-i accepte cererea pentru motivul urmator : multi din cei care plecasera la munca campului, la munca silnica, sub presiunile inchisorii, au murit acolo, in inchisoare, in baraca, la camp, sau in Delta. Iar cei mai multi, aproape toti, s-au intors bolnavi la celulele lor din inchisoare. Asa ca Dumezeu nu-i asculta cererea atunci cand I-o cerea el. Putea sa moara acolo. Neascultandu-i cererea, Dumnezeu i-a lungit viata.

Prin urmare, asa se intampla cand cerem si nu primim : Dumnezeu, Care stie precis tot cursul vietii noastre, de cand ne nastem si pana murim, stie ce ne trebuie si ce nu ne trebuie, ce-i de folos si ce este potrivnic noua. De aceea, Dumnezeu, stiind cu atotstiinta Lui, face asa cum este mai bine pentru viata noastra. Chiar daca suntem pacatosi, Dumnezeu tot ne iubeste si ne vrea binele. Sunt fel de fel de imprejurari cand Dumnezeu ne vrea binele neascultand rugaciunile noastre cand sunt pagubitoare pentru suflet.

Ce trebuie sa cerem lui Dumnezeu in rugaciunile noastre? Pentru ce oamenii cer lucruri netrebnice? Sa-I cerem sanatate trupeasca si sufleteasca. Sa-I cerem luminarea mintii si intelepciune, pentru a nu gresi calea catre El. Sa-I cerem bunatate sufleteasca si smerenia inimii, caci spune Domnul : Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre. Sa-I cerem dreapta socoteala in tot ce facem, avand convingerea ca atunci cand vom muri, vom da seama inaintea judecatii lui Dumnezeu de felul cum ne-am trait viata pe pamant. Sa-I cerem ravna pentru citirea Sfintei Scripturi, intelegerea lor si implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Sa-I cerem harul Duhului Sfant si mantuirea sufletelor noastre.

Sa-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El si cele pe care El ni le poate da; numai El ni la poate da. Sa-i cerem ajutor ca, in toata viata noastra, sa cautam mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelatte se vor adauga noua. Asta sa-I cerem lui Dumnezeu in rugaciunile noastre.

Ce se intimpla cu cel care nu se roaga ?

Sunt multi oameni care nu se roaga. Socotesc netrebnica aceasta practica a vietii crestinesti si omenesti. Cel care nu se roaga este foarte usor poticnit si cade in ispita si in pacate, neavand nici o legatura cu Dumnezeu. Cel care nu se roaga, n-are nici o putere in lupta cu ispitele vietii. El este ca un ostas fara arma, ca o pasare fara aripi, ca o trestie care se clatina incotro bate vantul, numai catre Dumnezeu nu se pleaca sa-L intrebe si sa-I slujeasca. Este ca un peste pe uscat, ne spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

Cineva intreaba : ” Daca Mantuitorul Hristos a petrecut nopti intregi in rugaciune, noi ce trebuie sa facem ca sa ne putem mantui ?”

Sfantul Ambrozie al Mediolanului, zice : ” Cel care nu se roaga zace in imparatia materiei, nu este scris in cartea vietii din ceruri si nu are loc in imparatia lui Dumnezeu “. La judecata lui Dumnezeu nu scapa nimeni. Li se va spune : ” Nu te cunosc pe tine ! ” si e vai de cel ce va primi acest raspuns.

Care sunt foloasele rugaciunii ?

Prin rugaciune se poate dobandi de la Dumnezeu orice ai cere, numai sa fie vrednice de Dumnezeu rugaciunile noastre. Trebuie, insa, ca rugaciunea sa fie facuta cu inima curata, cu staruinta si cu smerenie. Insusi Mantuitorul Hristos ne fagaduieste acest lucru, cand zice : Toate cate veti cere intru rugaciune, crezand, veti lua. Si iarasi : Cereti si se va da voua. Cine se roaga din toata inima, adancind cuvintele rugaciunii, pe langa implinirea cererii sale, va dobandi si o pace launtrica pe care nu i-o poate da lumea, acea pace fagaduita de Iisus Hristos Mantuitorul, cand a spus : Pacea Mea dau voua, nu precum da lumea va dau Eu (Ioan 4, 27). Si simtim atunci o siguranta, ca nu suntem singuri pe lume, numai cu oamenii, si cu noi este Dumnezeul parintilor nostri, care ne ocroteste si ne apara in viata noastra pamanteasca.

Se intampla uneori ca Dumnezeu nu implineste numaidecat si indata rugaciunile noastre. Cum am mai spus, Sfanta Monica, mama Fericitului Augustin, 18 ani s-a rugat lui Dumnezeu sa intoarca pe fiul sau, Augustin, la Dumnezeu. Staruinta ei in rugaciune I-a placut lui Dumnezeu. Si El i-a implinit-o cu adevarat, intorcand pe fiul ei la credinta dar nu oricum, ci inzestrat cu toate frumusetile harului care impodobeau sfanta lui viata.

Iar pentru ca nu stim daca toate rugaciunile noastre ne sunt de folos, totdeauna este bine sa incheiem rugaciunea noastra cu aceste cuvinte : ” Doamne, Care stii toate, ajuta-ne ca rugaciunea pe care o fac inaintea Ta, sa se implineasca dupa voia Ta cea sfanta ! Doamne, faca-se Voia Ta in viata mea !”

Parintele Sofian Boghiu, apostolul Bucurestilor

2010-07-06T05:58:00.000-07:00

Nascut pe 7 octombrie 1912, în Basarabia, satul Coconestii Vechi, raionul Balti, Serghei Boghiu a intrat ca frate la schitul Rughi – Soroca, în toamna anului 1926. Având o voce foarte frumoasa, a urmat scoala de cântareti bisericesi de la Manastirea Dobrua-Soroca, între anii 1928 si 1932, dupa care a absolvit Seminarul monahal de la Manastirea Cernica (1940). A fost tuns în monahism la 25 decembrie 1937, primind numele calugaresc de Sofian. Pe 6 august 1939 a fost hirotonit diacon, în catedrala din orasul Balti, de catre ÎPS Mitropolit Tit Simedrea.

Dumnezeu s-a aratat foarte darnic cu Sofian si i-a dat si mestesugul picturii, în care s-a desavârsit dupa ce a urmat Academia de Arte Frumoase din Bucuresti (1940-1945). În intervalul 1942 – 1946, monahul Sofian a facut si Facultatea de Teologie din Bucuresti. Iar în 1945 a fost hirotonit preot pe seama mânastirii Antim din Bucuresti. A fost unul dintre participantii cei mai cunoscuti la întâlnirile culturalo-duhovnicesti ale miscarii Rugul Aprins de la Manastirea Antim (grupare care a cuprins vârfuri ale clerului ortodox si ale intelectualitatii crestine laice), între anii 1945-1950.

La 15 iunie 1950 a fost numit staret al Manastirii Antim, iar între 1954 si 1958 a staretit Manastirea Plumbuita din Bucuresti. A pictat mai multe biserici si a fost câtiva ani profesor la Seminarul Monahal din Manastirea Neamt.

Arestat în anul 1958, sub acuzatia "de uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistica dusmanoasa în cadrul organizatiei Rugul Aprins", parintele Sofian a fost condamnat la 16 ani de munca silnica, din care a suferit sase, în anul 1964 fiind eliberat în urma decretului general de gratiere. Dupa ’89, despre patimirea sa în temnita, parintele Sofian spunea: "Daca pot zice asa, mi-a placut în închisoare s...t Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în asa-zisa noastra libertate. Te puteai concentra s...t Nimic nu te distragea de la Dumnezeu. Pe când afara... câte probleme!"

Dupa trei ani de la eliberare a revenit la Manastirea Antim, unde a ramas pâna la sfârsitul vietii sale pamântesti. Pâna în 1998, când a fost doborât la pat de boala, a format din scaunul de spovedanie, cu rabdare, pricepere si tact de bijutier al sufletelor, sute de ucenici. Aceasta i-a adus supranumele de "Apostolul Bucurestilor".

Parintele Sofian Boghiu a trecut la cele vesnice sâmbata, 14 septembrie 2002, si a fost înmormântat la Manastirea Caldarusani, unde el însusi îsi alesese din vreme locul de îngropaciune.

Iata ce spunea un alt mare preot al românilor, Arhimandrit Ioanichie Balan, în 1997, despre parintele Sofian: "O personalitate duhovniceasca remarcabila, unanim recunoscuta, care face cinste monahismului românesc si Bisericii lui Hristos, în sânul careia slujeste. Prea Cuviosia Sa este cunoscut si apreciat în chip deosebit prin trei calitati sau daruri cu care l-a înzestrat Dumnezeu: pictor bisericesc consacrat, duhovnic si povatuitor de suflete iscusit, cântaret de vocatie.

Sfintia Sa a fost ales din nastere pentru Biserica, pentru a marturisi adevarul evanghelic prin cuvânt si culoare, prin fii duhovnicesti si icoane. Sa împodobesti biserici cu icoane frumos gândite si realizate si sa faci din sufletele credinciosilor biserici vii, icoane duhovnicesti ale faptelor bune, ale dragostei si smereniei, în care sa se imprime chipul blând si smerit al lui Hristos. Sa restaurezi icoane vechi pretioase si sa restaurezi suflete omenesti pentru care S-a jertfit Domnul pe Cruce.

Iata vocatia si rostul Arhimandritului Sofian pe pamânt…

Am mai putea adauga la portretul sau sufletesc blândetea rara care îl caracterizeaza, modestia, calmul, îndelunga rabdare si cultura teologica acumulata".

În continuare redam fragmente din raspunsurile pe care le-a dat parintele Sofian într-o discutie cu un grup de studenti ortodocsi, la începutul anilor ‘90.

Rugaciunea în temnita

"În închisori eram asa de bine paziti si asa de constrânsi, încât nu ne puteam gândi decât în sus, pe verticala, la Dumnezeu. De obicei omul se roaga cu putere mai ales în necazuri. Si în închisori erau cu adevarat mari necazuri!

Rugaciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu, dobândeau aceasta primire din partea lui Dumnezeu pentru ca-i întarea. Astfel ca, cu toata mizeria, cu toata rautatea comandata împotriva sarmanilor detinuti, ei aveau totusi o seninatate si o bucurie care nu putea sa vina decât de sus, de la Dumnezeu. Rugaciunile celor din închisori erau niste rugaciuni, poate, ca cele ale Sfintilor Parinti din pustie sau ale Sfintilor martiri arsi pe rug, care, arzând focul sub ei, erau veseli si slujeau si multumeau pentru aceasta jertfa pe care o aduc lui Dumnezeu, înaintea Sa.

Rezistenta prin rugaciune de la Manastirea Antim

"Miscarea duhovniceasca a «Rugului Aprins» a luat nastere în timpul stapânirii comuniste. Pe strada si în viata de toate zilele era zbucium si un efort din partea unor puteri vrajmase ca sa schimbe tot ce era vechi, frumos si statornic, sa schimbe tot ce era asezat, cu «moda» noua, pe care o stim, si pe care am trait-o.

În acest zbucium, la Manastirea Antim si în biblioteca manastirii se vorbea despre rugaciunea lui Iisus, de probleme de rugaciune, de marturisire si de lucrare launtrica bazata pe Traditia Bisericii, pe practica Sfintilor Parinti, toata asceza aceasta milenara, de doua ori milenara, care a fost plina de rugaciune, si mai ales de aceasta rugaciune sintetica, de aceasta rugaciune închegata, scurta si cuprinzatoare, rugaciunea lui Iisus.

Erau conferinte în fiecare duminica. Aceasta lucrare obsteasca într-un cerc restrâns, a durat vreo sase ani, începand din 1945. Era foarte placuta, însa nu se putea extinde prea mult din cauza zarvei din afara vietii noastre manastiresti. Erau prezenti profesori universitari care ne vorbeau, era parintele Staniloae, parintele Benedict Ghius, profesorul Alexandru Mironescu, doctorul Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu. Era multa lume, mult tineret, multi studenti. Dupa aceea, saracii, au suferit mult în închisoare, dar s-au asteptat la aceasta înca de la început. În Evanghelie este un dicton: «Cine nu este cu noi, este împotriva noastra!» Cei care ne stapâneau doreau sa fim toti cu ei. Si noi, fara sa-i contrazicem, «eram de acord cu ei». Ei erau inteligenti, pentru ca diavolul este foarte inteligent. Erau condusi de acest duh. Si-au dat seama ca nu suntem cu ei, ci suntem împotriva lor. Si atunci ne-au adunat de pe unde ne-au gasit si ne-au pazit cu strasnicie mai multi ani, în puscariile comuniste, nu cumva sa fim împotriva lor.

Tinerii care veneau la conferintele de la Antim erau setosi sa afle si ei ceva despre aceasta viata launtrica si plecau foarte sanatosi, hraniti sufleteste. Dupa ce conferentiarul îsi termina cuvântul, erau întrebari din public; fel de fel de întrebari, la care raspundeau cei care voiau si puteau sa raspunda. Era un dialog si o tesatura de idei, de gânduri si de dorinte duhovnicesti, care îi hranea foarte mult pe cei care participau la aceste întâlniri duhovnicesti."

Rugul Aprins

"Stim ca Rugul Aprins este o întâmplare fericita petrecuta pe când Moise proorocul, fugit din Egipt din fata lui Faraon, pastea oile socrului sau Ietro, si a ajuns în Muntele Sinai. Ajungând în fata unui rug, a unui pom care ardea în flacari si nu se mistuia, si apropiindu-se de el, sa puna mâna sa se convinga ce se întâmpla cu acest rug care arde si nu se mistuie, i se spune acest cuvânt: «Leapada încaltamintea de pe picioarele tale, caci locul pe care stai este sfânt. În acest rug îi vorbea Cineva, îi vorbea Dumnezeu.

În teologia Bisericii noastre Ortodoxe, acest rug este simbolul Maicii Domnului, care a fost mama Dumnezeului întrupat. Desi foc ceresc era Iisus Hristos, Maica Domnului a ramas nearsa, neatinsa, însa îndumnezeita de acest prunc Iisus Hristos.

Deci, Rugul Aprins este simbolul Maicii Domnului, iar pentru noi, care ne-am ales acest patron sfânt al Manastirii Antim, Rugul Aprins este simbolul rugaciunii neîncetate. În fond, cine se roaga neîncetat, se aseamana cu acest rug care ardea si nu se mistuia. Suntem mereu sub focul lui Dumnezeu, aceasta vâlvataie de lumina si de putere. Si cu cât ardem mai mult, cu atât devenim mai luminosi si mai aproape de Dumnezeu."

Rugaciunea inimii

"Viata este astazi zbuciumata, fara astâmpar, plina de miscare. Dar si rugaciunea de azi este foarte scurta. Rugaciunile pustnicilor erau de toata ziua si noaptea. Spune un sfânt din Filocalie ca se ruga de dimineata si pâna seara, iar când obosea rugându-se, citea toata Sfânta Scriptura, încât viata lui era o viata angajata permanent în legatura cu Dumnezeu.

Parca Dumnezeu a rânduit anume pentru viata aceasta moderna rugaciunea: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!" Sau putem rosti macar rezumatul acestei scurte rugaciuni: "Iisuse miluieste-ma!"

În orice graba ne-am afla, în viata aceasta de toate zilele - suntem la lectii, la curs la Universitate, sau la atelier, sau în fabrica, sau pe drum, când comunicam cu cineva, putem spune din când în când, cât de des: "Iisuse, miluieste-ma!" Sunt cele doua cuvinte care rezuma aceasta rugaciune. Pe de o parte "Iisuse" rezuma plafonul acesta al vietii noastre crestine, Dumnezeu cu toata Împaratia lui, si "miluieste-ma" starea de jos, starea de mizerie, de nevoi în care ne aflam adeseori. Macar aceste cuvinte sa le rostim de-a lungul vietii. Doua cuvinte! Însa, daca rostim toata rugaciunea este cel mai bun lucru. Pentru aceea e foarte scurta.

Si aceasta rugaciune se poate rosti cât de des, oricât am fi noi de ocupati. Cunosc un rugator al inimii, despre care stiu precis ca se roaga neîncetat. La un moment dat, când povestea lucruri foarte importante din viata lui de chin din timpul revolutiei rusesti, am pus mâna pe umarul sau si l-am întrebat: "Parinte Ioan, acum va rugati?" Era în focul explicatiilor si inima lui se ruga. Rugaciunea coborâse în inima si când se întâmpla aceasta, atunci asa cum respiram, asa ne si rugam. Asa încât în viata moderna, cu toata graba ei, cu viteza ei, cu tot neastâmparul nostru, ne putem hrani din aceasta rugaciune într-un chip cu adevarat multumitor."

Televizorul

"Televizorul, aceasta unealta moderna de comunicare, este si bun, si netrebnic. Este bun când stim sa alegem ce este de folos pentru suflet, si este rau când ni se transmit prin imagini niste lucruri care ne tulbura. Ma refer la imaginile firilor necuviincioase, sau chiar de-a dreptul pornografice.

Pe timpul Sfântului Vasile cel Mare veneau tineri crestini la el si-l întrebau ce atitudine sa aiba fata de cartile pagâne. Era perioada de rascruce între pagânism si crestinism. Literatura aceasta, pagâna, mai ales, era foarte placuta si voiau sa citeasca, însa le era frica sa nu cumva sa greseasca, citindu-le. Erau si lucruri necuviincioase. Sfântul Vasile le da un sfat foarte practic: "Faceti si voi asa cum fac albinele, merg din floare în floare si unde gasesc nectar si polen mai mult, se opresc mai mult, iar de unde nu gasesc, zboara în alta parte". Asa încât, e bun si la televizor acest sfat al Sfântului Vasile cel Mare".

Maica Domnului, mama noastra

"Iisus, fiind pe Cruce, i-a dat Maicii Sale aceasta ascultare, spunând catre ucenicul sau Sfântul Ioan: «Fiule, aceasta este mama ta!» Astfel, Maica Domnului devine mama noastra, a pamântenilor. Ea este o mare mijlocitoare a noastra catre Dumnezeu. Maica Domnului si Sfântul Ioan Botezatorul, acesti doi martori ai Mântuitorului Hristos, au foarte multa trecere înaintea lui Dumnezeu, înaintea Judecatorului Celui drept.

Când ne adresam catre Maica Domnului, neavând curajul, pentru faptele noastre, sa ne adresam direct Mântuitorului Hristos, Maica Domnului mijloceste pentru noi: «Doamne, eu care Te-am purtat în bratele mele, care Te-am crescut în viata Ta pamânteasca, ajuta-ma în rugaciunea mea si ajuta pe acesta care se roaga mie!»

Ea se roaga cu adevarat si rugaciunea Maicii e primita de Fiul sau, caci Fiul sau e Dumnezeu plin de dragoste.

Yoga

Cred ca Dumnezeu nu asculta rugaciunile celor care amesteca practicile orientale si credinta crestina. Aceste practici sunt proceduri straine de neamul nostru, de mentatitatea noastra si nu sunt nascute prin Hristos si pentru Hristos. E un fel de fatarnicie a rugaciunii, o înselare. Amesteca lucrurile ca sa ne para adevarate: yoga, de pilda, cu rugaciunea lui Iisus. Ca de la cer la pamânt este deosebirea de mare!

Sunt vrajitoare si vrajitori care au câte o icoana la ei. Si se uita la icoana si spun niste lucruri, niste ghicituri. E o înselare a credinciosilor care cer aceasta «consultatie» de la vrajitoare. Nu se poate împaca Duhul lui Dumnezeu cu minciuna aceasta, cu aceasta fatarnicie. Dupa faptele lor îi veti cunoaste. Acesti oameni, care amesteca rugaciunea lui Iisus cu yoga, daca ne uitam atent la viata lor, vedem ca de obicei calca pe alaturi. Viata lor e alta. Chiar în yoga se întâmpla niste lucruri foarte discutabile. Multe necuviinte. Cei care fac yoga stiu la ce ma refer."

Casatorie sau calugarie?

"Casatoria este calea normala a vietii. De la începuturile lumii a fost o pereche de oameni. Stim prima pereche, stramosii nostri, Adam si Eva. Ei au avut aceasta porunca de la Dumnezeu, sa creasca si sa se înmulteasca. Deci, familia este în primul rând randuita la temelia societatii omenesti si este izvorul vietii. Prin casatorie, omul devine creator, barbatul si femeia înmultind neamul omenesc.

Calugaria este sfat evanghelic si, cine are chemare, vine la calugarie. Cine este chemat, îndemnat din miezul fiintei lui, vine la calugarie. Si de aceea este o mare deosebire între un mod si altul de viata. Alta misiune are calugarul si alta misiune are familia.

Viata familiei, cu grijile ei, cu problemele ei de fiecare zi, adeseori priveste numai în jos, sau pe orizontala, nu are timp sa se uite si în sus. Cel care vine la manastire, mai ales pentru acest tel special, legatura cu Dumnezeu, de care am vorbit pâna acum, acest frate de manastire poate interveni sa atraga atentia, sa lumineze mintea si tendintele oamenilor, spunându-le ca mai este înca un rest de viata si nesfârsit, dincolo de viata aceasta pamânteasca. Sa gândeasca, deci, dincolo de mormânt, ceea ce adeseori uitam. Agonisim si muncim din zori si pâna-n noapte pentru pâinea de toate zilele si pentru adapost si petreceri si uitam ca într-o buna zi vom muri si vom da seama de orice cuvânt desert rostit în viata; ne spune aceasta însusi Mântuitorul Hristos.

Calugarul, ca si preotul care pastoreste, are datoria de a ridica acest felinar în sus si de a lumina întunericul din viata noastra de toate zilele. Aceasta cred ca ar fi misiunea calugarului fata de familie."

Nicolae Tescanu

Revista Rost, Numarul 56, octombrie 2007

Parintele Sofian Boghiu despre tehnicile moderne de subjugare a lumii

2010-07-06T05:51:00.000-07:00

- Ce atitudine ar trebui să avem fată de masonerie?

- Să ne facem datoria crestină până la capăt! Masoneria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre.

Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni. Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei miscări vor fi suprimati. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viata aceasta. Căci nu toti vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în actiune.

Asa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de crestin. Că toată lumea stie cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niste sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vietii. Dacă masoneria îti va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătoresti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: ”Gata, dragă, multumesc!”.

Atunci lumea va fi împărtită: fiecare îsi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, asa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credintă pe pământ…

- Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credintă pe pământ?

- Da, da… Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credinta si atasamentul fată de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

- După 1990 au apărut în limba română două cărti scrise de monahi atoniti: ‘‘La apusul libertătii” si ‘‘Apocalipsa 13”. În esentă în ele se sustine că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentionează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită si subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmatii?

- Nu! Nu mi se par exagerate!

Omenirea, prin felul cum gândeste si se comportă astăzi, merge către un sfârsit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredinta, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca si la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total si pe care Guvernul le aprobă.

Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (si protejat de legi) în mai multe tări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăti din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă si la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârsit, poate inevitabil.

S-ar mai putea amâna sfârsitul dacă ar începe o mare pocăintă si îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede asa ceva.

Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor si a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există institutii care nu spun pe fată că politica lor este distrugerea umanitătii, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate asa cum o înteleg unii oameni, nu asa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu totii, de la rege până la ultima slugă, asa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

- Sunt si alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?
- Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest mars către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărtile despre care ati întrebat.

- Cu alte ocazii, la aceleasi întrebări ati dat niste răspunsuri mai rezervate…

- Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.
Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârsitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne putini cu El. La început or să fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne crestini până la capăt vor fi putini, dar vor fi mai hotărâti si mai statornici în credintă. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesigurantă si lepădare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adică vor renunta la averi, la masini pentru a-si păstra credinta. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supravietuiască, ca să nu moară de foame; iar altii vor trăi în huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca să se stie totul despre ei. O să fie multă intimidare si multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârsit va fi si optimism si mult curaj.

_____________________________________

Arhimandrit Sofian Boghiu – Smerenia si dragostea

Despre ceasul neaşteptat al morţii de Arh. Sofian Boghiu

2010-07-06T05:42:00.000-07:00

De multe ori moartea îi prinde pe oameni nepregãtiţi! De ce Dumnezeu nu îngãduie sã ne cunoaştem momentul morţii? Ce este bine sã facem?

Frati crestini,

La portile cetãtii Nainului - asa cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca (7, 11-16) - se întâlnesc douã convoaie de oameni: din cetate iesea un convoi de îngropare, în care o mamã vãduvã, cu inima sfâsiatã de durere, petrecea la cimitir pe unicul sãu fiu, iar din afara cetãtii venea Iisus Hristos, urmat de ucenicii Sãi si de o multime de credinciosi.

Domnul Iisus, înduiosat de marea durere a sãrmanei vãduve, se apropie de ea si îi spune cuvintele: ''Nu plânge!''. Apoi, apropiindu-se de sicriul tânãrului si unicului ei fiu, rosteste dumnezeiestile Sale cuvinte: ''Tinere, tie îti zic, scoalã-te!''. Iar cel mort pânã în clipa aceea s-a ridicat si a început a grãi. În marea tãcere care s-a asternut atunci peste cele douã convoaie, Mântuitorul l-a redat pe tânãr, viu, mamei sale. Biata mamã, poate, a mai plâns si dupã aceea, dar plânsul ei era plâns de bucurie, pentru cã durerea încetase; iar multimea a fost cuprinsã de fricã si toti preamãreau pe Dumnezeu pentru aceastã înviere din morti, sãvârsitã în vãzul tuturor.

Frati crestini,

Tânãrul din Nain, mort când nu se astepta, ne dovedeste fiecãruia dintre noi cã moartea fãrã de veste îi poate surprinde nu numai pe bãtrâni si bãtrâne, ci chiar si pe tineri.

De obicei tânãrul, si nu numai el, se gândeste la toate, numai la moarte nu vrea sã se gândeascã. Dacã îi aminteste cineva despre aceasta, el râde cu dispret sau cu nepãsare, ca si cum nu va muri niciodatã si deci nu se cuvine sã-i întuneci viata cu asemenea gânduri. Ca si cum moartea este numai pentru altii, nu si pentru el.

Totusi moartea vine pe neasteptate si pentru copilul din leagãn, si pentru tânãrul nepãsãtor, si pentru bãtrânul înãlbit de ani.

Cartea Sfântã ne spune cã ceasul mortii, la fel ca si ''ziua Domnului vine asa, ca un fur noaptea'' (I Tesaloniceni 5, 2). Stiti cã tâlharul niciodatã nu se anuntã când vine la furat. El apare când nu te astepti, când toti dorm fãrã nici o grijã. Asa face de multe ori si moartea! Când omul crede cã viata nu-i mai este amenintatã de nici o primejdie, când se scufundã în treburile obsnuite ca într-un somn adânc, tocmai atunci se apropie moartea, ca sã-i curme rãtãcirea vietii.

DE MULTE ORI MOARTEA ÎI PRINDE PE OAMENI NEPREGÃTITI!

În cartea profetului Daniel din Biblie, ni se aminteste visul regelui Nabucodonosor din Babilon. Într-o noapte, acel falnic rege din Babilon a visat un copac urias, cu vârful pânã la cer si cu ramurile pânã la marginile pãmântului; frunzele copacului erau frumoase, iar roadele sale erau mari si gustoase si din ele se hrãneau semintiile oamenilor si toate vietuitoarelor. Dar, pe când copacul se înãlta tot mai falnic, un glas din cer s-a auzit zicând: ''Doborâti copacul si tãiati-i crengile, scuturati frunzele lui si împrãstiati roadele lui'' (Daniel 4, 11).

Regele Nabucodonosor s-a îngrozit. La cererea lui, profetul Daniel îi tãlmãceste visul, care însemna sfârsitul nãprasnic al vietii lui Nabucodonosor, ca pedeapsã pentru nedreptãtile sale.

Dar visul, cu porunca de a ''doborî copacul'', mai înseamnã si sfârsitul jalnic al fiecãrui om. Cãci ce altceva este omul decât un pom sãdit pe pãmânt - care, la porunca lui Dumnezeu, cade ca si lovit de trãsnet - ori un fir de iarbã cosit sau smuls din rãdãcinã?

Se întâmplã uneori ca, în vecinãtatea noastrã, sã cunoastem un om îndestulat cu de toate, bine vãzut de cei din jur, care îl privesc si îl laudã ca pe un pom frumos si plin de roadã. Ramurile neamului sãu se întind în lung si în lat, în rubedenii numeroase. Este sãnãtos si tânãr, toti din jurul lui îi ureazã sã trãiascã multi ani.

Dar, tocmai în clipa când parcã nici o umbrã nu-i tulburã fericirea, deodatã, rãsunã si pentru el cumplitul glas: ''Doborâti copacul!''. Si porunca se împlineste, iar moartea îl loveste pe neasteptate: sugrumat de cancer sau de o boalã de inimã, zdrobit de un accident nedorit de nimeni sau lovit, sub o altã formã, de o moarte nãprasnicã. Cei din jur aflã cu uimire cã cel plin de viatã pânã acum câteva ore s-a stins din lumea de aici, pentru totdeauna.

Câte întâmplãri din acestea nu v-a fost dat sã vedeti în jurul dumneavoastrã, în familiile dumneavoastrã sau între cunoscuti?!

Ceea ce este mai dureros nu este numai faptul cã moartea vine fãrã de veste, ci mai ales cã ea îi surprinde pe oameni nepregãtiti pentru acest pas decisiv.

Nu putem sti cât de pregãtit sau cât de nepregãtit de moarte a fost tânãrul din Nain. Fiind însã unicul fiu al unei vãduve, lipsit de îndrumarea si autoritatea tatãlui sãu, poate îsi va fi adunat si el destule pãcate ale tineretilor sale pânã în ceasul neasteptat al mortii.

Acel tânãr însã a avut atunci ocazia unicã de a se întâlni pe drumul cãtre cimitir cu Însusi Stãpânul vietii si al mortii, cu Iisus Mântuitorul Care, înduiosat de lacrimile mamei, îl cheamã pe tânãr iarãsi la viata aceasta pãmânteascã.

Fãrã îndoialã cã acel tânãr a vãzut dincolo un peisaj de neuitat, încât tot restul vietii si l-a trãit cu mai multã luare-aminte decât toti ceilalti tineri de vârsta lui. Dar câti tineri pot avea experienta uluitoare a tânãrului vãduvei din Nain? Aproape nici unul!

Totusi, câti tineri, si nu numai tineri, din vremea noastrã, nepregãtiti de moarte, îsi continuã viata în dezordine, cu nepãsare, ca si cum n-ar muri niciodatã?

Si, dacã s-ar putea lega un dialog cu un astfel de tânãr dupã ce a trecut pragul celeilalte lumi, l-ai putea întreba:

Ce-ai fãcut, tinere? Te-ai nenorocit pentru totdeauna! Pentru cã sufletul tãu era plin de pãcate: de pãrinti n-ai ascultat, de Dumnezeu nu te-ai temut, ci adeseori L-ai înjurat si L-ai tãgãduit, de rugãciune nu te-ai îngrijit, de desfãtãri nu te-ai ferit, la urmãrile faptelor tale celor rele nu te-ai gândit, la suflet si la judecata lui Dumnezeu n-ai cugetat.

Te-ai nenorocit pentru vesnicie, pentru cã pomul vietii tale nu numai cã s-a tãiat fãrã de veste, dar se va si arunca în foc.

Drept rãspuns, tânãrul, dupã ce a gustat putin din moarte si a vãzut ce este dincolo, nu va mai râde cu dispret, ci se va cãi cumplit pentru lipsa lui de seriozitate si de întelepciune, dar atunci va fi prea târziu.

Asemenea surprize cumplite se pot întâmpla oricui, oriunde si la orice vârstã.

CE ESTE BINE SÃ FACEM?

Frati crestini,

De moarte nimeni nu poate scãpa. Toti suntem datori sã plãtim acest tribut obstesc, atunci când va rândui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Dacã ceasul mortii ne este necunoscut si suntem îndemnati sã priveghem si sã ne pregãtim ca pentru cel mai mare si ultimul examen din viata noastrã pãmânteascã, atunci aceastã asteptare a clipei din urmã nu trebuie sã fie o stare pasivã, de nelucrare, plinã de groazã, ci, dimpotrivã, trebuie sã fie o asteptare seninã, însotitã de muncã statornicã, plinã de hãrnicie si de voie bunã. Sã avem însã, în acelasi timp, o grijã neîncetatã pentru a ne pãstra - pe cât se poate - sufletul cinstit, inima curatã si trupul neîntinat de patimi, stiind cã trupul împreunã cu sufletul nostru sunt locasul Duhului Sfânt din noi.

Sã meditãm asupra faptului cã toate trec, toate curg, iar noi odatã cu ele strãbatem drumurile vietii. Asa precum toamna se despoaie copacii de frunze si seva lor începe sã se împutineze, asa si viata noastrã scade în fiecare an, în fiecare lunã si în fiecare orã.

Floarea tineretii se vestejeste, lumina bucuriilor pãmântesti se stinge, bãtrânetea cea grea se apropie, prietenii mor, cei de aproape se depãrteazã si ne pãrãsesc...

Mormintele celor dragi zac fãrã de glas, doar sufletele unora dintre mortii nostri au ajuns în mâna lui Dumnezeu.

Asa trece viata noastrã, asa trecem fiecare dintre noi, ca niste umbre pe fata pãmântului, pânã când nu ne mai vede nimeni, pânã când aproape toti ne uitã, ajungând niste morti uitati de orice inimã...

Drept aceea:

- sã ne sfintim viata prin Sfintele Taine, lãsate de Dumnezeu oamenilor;

- sã trãim în bunã întelegere unii cu altii;

- sã nu ne bârfim între noi, sã nu ne înselãm unii pe altii, sã nu ne invidiem si sã nu ne urâm unii pe altii, ci dimpotrivã sã ne sârguim a trãi ca fratii, fiind cu totii fii ai aceluiasi Pãrinte Ceresc pe Care Îl numim Tatãl nostru;

- sã ne ostenim a ne trãi vremelnica noastrã viatã asa dupã cum ne îndeamnã Sfântul Apostol Pavel: ''Îngãduindu-vã unii pe altii si iertând unii altora, dacã are cineva vreo plângere împotriva cuiva; dupã cum si Hristos v-a iertat vouã, asa sã iertati si voi.

Iar peste toate acestea, îmbrãcati-vã întru dragoste, care este legãtura desãvârsirii.

Si pacea lui Hristos, întru care ati fost chemati, ca sã fiti un singur trup, sã stãpâneascã în inimile voastre'' în veci. Amin (Coloseni 3, 13-15).

Dialog cu Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu despre păcat si spovedanie

2010-07-06T05:34:00.000-07:00

- Ce este păcatul, Părinte Sofian?

Toată lumea este plină de păcate. Suntem ca între mii si milioane de microbi. Ne dăm seama în ce mediu suntem si totusi stăm, rămânem pe loc. Ce bine ar fi dacă n-ar fi păcatele pe lume! Am fi ca îngerii - curati, străvezii, luminosi... Dar din nefericire există păcatul, si este lăsat în acest ansamblu universal chiar de la începutul omenirii. Primii oameni au gresit fată de Dumnezeu, si după ei, ceilalti toti.

Păcatul, ca definitie, este călcarea legii lui Dumnezeu cu vointă si cu stiintă. Suntem constienti că este rău, dar facem păcatul din interese meschine sau din cauza nimicurilor care ne înconjoară, precum si din cauza libertătii cu care am fost înzestrati de la început. Suntem liberi să facem orice pe pământul acesta. Dar, pentru orice faptă a noastră, vom da seama. Este în Evanghelie un cuvânt cumplit de adevărat: "În zilele acelea, oamenii vor da seama pentru orice cuvânt desert spus în viată". Orice cuvânt, orice prostie, orice viclenie se înregistrează undeva, si cândva vom fi confruntati cu noi însine si cu ceea ce am spus odată în viată. Nu este de glumă. Această vorbă desartă este o stare de păcat, în care alunecăm foarte des.

Păcatul este, asadar, călcarea legii lui Dumnezeu, cu stiintă si vointă, pe baza libertătii noastre depline. Putem face orice, suntem liberi. Ni se pare că nu ne urmăreste nimeni, si aceasta ne încurajează parcă la păcat...

- Cum putem recunoaste păcatul, cum putem deosebi binele de rău?

Există un for lăuntric: constiinta, care ne spune totdeauna dacă ceea ce facem este plăcut lui Dumnezeu si nu este o rusine, dacă ceea ce facem este bine sau rău. Desigur, există si constiinte pervertite, opace - mai mult decât opace - care nu mai pot distinge binele de rău. Daltonistii, de pildă, confundă culorile, rosu cu verde. Cam asa sunt cei ce trăiesc permanent în acest mediu al păcatului. Si, la drept vorbind, toată societatea noastră este cam daltonistă, pentru că cei asa-zisi "normali" înclină tot mai mult spre acest daltonism, deformând binele si transformându-l în rău.

- Părinte Sofian, vorbiti-ne despre posibilitatea iertării păcatului.

Da... Pentru căinta cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, tipă, dă acatiste, face metanii. Când necazul este mare, se roagă fiecare la nivelul lui.

Sfântul Apostol Pavel spune: "M-am făcut tuturor toate, ca pe toti să-i dobândesc". Adică se apleacă la nevoile fiecărui om si caută să-l ajute, să intre în viata lui, în necazul lui. Sfântul Pavel din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că si Dumnezeu face la fel. Dumnezeu caută mântuirea tuturor, nu numai a monahilor. Se mântuiesc nu numai monahii, ci si lumea simplă, de rând, laică. Dumnezeu nu are nevoie de o filozofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns; o chemare foarte scurtă: "Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi". Un cuvânt sincer si smerit spus cu durere si încredere în acest Dumnezeu, atât de prezent în inima si în constiinta noastră.

Noi Îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat si dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată si ne ajută.

Sunt foarte multe persoane care au gresit fată de Dumnezeu si au fost iertate, începând cu cei doi mari apostoli Petru si Pavel. Pavel prigoneste cumplit, la început, Biserica lui Hristos, apoi se întoarce la Dumnezeu si Dumnezeu îl face vas ales al Său. Petru, care a fost totdeauna cu El si I-a făgăduit că-L va însoti până la moarte, la un moment dat a jurat că nu-L cunoaste pe Iisus. Si a fost iertat, dar a plâns toată viata lui pentru această tăgadă.
În istoria de două mii de ani a crestinismului au fost multe cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemărturisite, care se petrec în constiinta fiecărui om. Stim că Dumnezeu există si că este de fată, si totusi suntem mincinosi, suntem fătarnici. Si cine stie cum ne vine un gând din partea lui Dumnezeu si ne căim, ne pare rău, Dumnezeu ne iartă, si intrăm din nou în relatii normale cu El.

În această lume foarte variată, foarte pestrită, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii păcătuiesc toată viata lor. De altii se îndură Dumnezeu, le dă un gând mare de căintă pentru viata lor ticăloasă si se îndreaptă. Nu putem sti însă dacă ni se dă această sansă, acest gând... Nu trebuie să asteptăm.
Fiecare are relatia lui personală cu Dumnezeu. Nu există un sablon prin care să se mântuiască oamenii. Toti suntem păcătosi, dar trebuie să avem, din când în când, această întoarcere către sine, pentru că toti suntem în lipsă. Să ne căim, cu constatarea sinceră că suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeste cu toată dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decât orice dragoste lumească. Si dacă ajungem să întelegem această bunătate a lui Dumnezeu, chiar dacă suntem căzuti, chiar dacă am ajuns la un nivel josnic de viată, să ne întoarcem spre Dumnezeu, să-I cerem iertare, dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căintă, si Dumnezeu ne va ierta îndată. Niciodată nu suntem singuri, ci totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindeni si este cu atât mai prezent în viata noastră, cu cât Îl chemăm mai des.

Este o rugăciune pe care o spune monahul, o rugăciune de invocare a numelui lui Dumnezeu: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieste-mă pe mine păcătosul". Această rugăciune suntem datori, după rânduială, să o spunem mereu. Si încet-încet, această datorie se transformă într-o chemare de dragoste, pentru că suntem foarte apropiati de Dumnezeu si Dumnezeu trebuie să locuiască în noi. Si dacă această chemare este făcută stăruitor mai mult timp, rezultatele ei sunt foarte plăcute. Se produce o căldură duhovnicească în fiinta noastră, ne creste credinta în Dumnezeu, ne sporeste dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru oameni si pentru natură. Această dragoste care vine din inimă vine din partea lui Dumnezeu. Ne pătrunde sentimentul de trăire în Dumnezeu. Asa cum trăieste pestele în apă, asa trăieste monahul în Dumnezeu, într-o atmosferă în care te simti deplin în Dumnezeu. Mă refer la monahii care trăiesc după rânduiala lui Dumnezeu, pentru că nu totdeauna te poti mentine în această stare. Si peste noi, monahii, năpădesc tot felul de valuri ale vietii pământesti. Practic, nu suntem deloc oameni ceresti, desi am vrea să fim, si ne străduim, prin chemarea lui Dumnezeu în viata noastră, ca prin El să devenim fiinte nesingure, fiinte cu Dumnezeu. Dacă reusim să-I facem loc lui Dumnezeu în noi, cu atât mai bine pentru noi, ca si pentru cei din jurul nostru.

- Părinte, vorbiti-ne despre Taina Spovedaniei.

Taina Spovedaniei este mare, cu adevărat. Te cureti prin ea de tot ce este murdar în fiinta ta, ca într-o apă curată. Primii care au spovedit în viata Bisericii au fost Apostolii. Cei doi, Anania si Safira, de care ne vorbesc Faptele Apostolilor, s-au spovedit la Apostolul Petru, au mintit la această spovedanie si au murit îndată.

Noi nu întrebăm la spovedanie: "Ce ai făcut?", pentru că spovedania nu este anchetă, ci fiecare trebuie să se pârască singur: "Iată, părinte, asta si asta am făcut!" Dar spovedania să nu fie numai o însiruire de păcate, căci nu are nici o valoare dacă nu este făcută cu toată sinceritatea, cu toată durerea lăuntrică pentru că ai fost în stare să gresesti fată de un Dumnezeu atât de bun. Dacă este o simplă însiruire de păcate nu are nici o valoare. Trebuie să avem constiinta că datorită păcatelor noastre pierdem harul lui Dumnezeu, pierdem înfierea. Nu mai suntem copii ai lui Dumnezeu, copii ai luminii, ci fii ai dezordinii, ai păcatului.

Fiecare om ar vrea să păstreze viata lui în taină, să rămână niste unghere ale sufletului pe care să nu le stie nimeni, asa cum ascundem gunoiul sub covor. Preotul primeste spovedania, dar nu divulgă acest secret al spovedaniei. Sunt canoane foarte aspre în această privintă. În acelasi timp, se uită faptul că Cel care primeste spovedania este Mântuitorul Hristos Însusi. Noi preotii suntem numai unealta, sau persoana vizibilă care-L reprezintă pe Mântuitorul, dar spovedania o primeste Însusi Mântuitorul, Care deja ne cunoaste pe toti si cunoaste tot ce este în inima noastră. Asa spune Sfântul Ioan Evanghelistul: "Iisus stie tot ce este în om". Noi toti ne spovedim Mântuitorului Hristos. El primeste spovedania noastră. Să nu se uite aceasta.

Mântuitorul spune asa: "Nimic necurat si păcătos nu intră în Împărătia lui Dumnezeu". Spovedania este un ajutor pentru ca noi să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dumnezeu nu ne recunoaste ca fii ai Săi câtă vreme rămânem în păcat. El stie tot ce facem noi, dar trebuie numaidecât să recunoastem aceste scăderi ale noastre. Toate trebuie spuse ca niste lucruri care ne dor, nu ca o simpă însiruire de nume; ci cu lacrimi, cu căintă, cu frică de Dumnezeu, pentru ca să primim iertare si lumină de la bunul Dumnezeu.

Dezlegarea are valoare numai atunci când esti hotărât să nu mai repeti păcatul. Căinta este foarte importantă si intensitatea ei trebuie să fie asemenea căintei tâlharului de pe cruce. Numai atunci este valabilă dezlegarea.
Unii vin la noi si spun: "Părinte, eu nu am păcate!" Este o mare greseală. Sfântul Evanghelist Ioan spune: "Nu este om fără greseală pe pământ". Oricât ai fi de atent la viata ta, tot îti scapă ceva. Este imposibil să nu gresesti înaintea lui Dumnezeu. De pildă, rătăcirile cu mintea în timpul rugăciunii. Când te rogi cu mintea aiurea o jumătate de oră, dar nu stii nimic din cele ce ai citit, este o mare jignire adusă lui Dumnezeu. Stai de vorbă cu El si esti cu gândul în altă parte. Când te duci într-o audientă la cineva mare si esti întrebat ceva, iar tu răspunzi aiurea, esti dat afară imediat.

- Ce sunt canoanele care se dau la spovedanie?

Canoanele nu sunt pedepse, ci mijloace de îndreptare. De pildă, pentru păcatele trupesti, metaniile sunt tare de folos, ele sunt un semn de pocăintă. Plecând la pământ fruntea, ne umilim si trupul care a gresit înaintea lui Dumnezeu. Nestiinta se pedepseste prin a citi din diferite cărti, pentru a întelege ce răspundere avem fată de sufletul nostru. Pentru păcatele foarte grele se opreste de la Sfânta Împărtăsanie. Sfânta Maria Egipteanca a stat patruzeci si sapte de ani în pustiu fără Sfânta Împărtăsanie. Dar pentru plânsul ei, pentru regretul adânc, din toată inima, pentru căinta ei adâncă, a ajuns la o mare sfintenie. Saptesprezece ani a păcătuit, saptesprezece ani a durat si lupta pentru despătimire, timp în care postea, plângea, se ruga si dormea pe pământ gol. Numai după ce a împlinit acest canon a primit Sfânta Împărtăsanie, desi ajusese la un grad mare de sfintenie.

Dacă luăm Sfânta Împărtăsanie la întâmplare, riscăm să fim pedepsiti foarte aspru, pentru că am îndrăznit să punem acest mărgăritar de mare pret într-un vas murdar si spurcat. În vechime, cei cu păcate foarte grele erau aspru canonisiti. Stăteau de multe ori afară, în genunchi, si-si cereau iertare de la toti, ca să-si dea ei însisi seama de gravitatea păcatelor lor. Făceau acest canon aspru cu multă părere de rău. Noi astăzi dăm niste metanii de făcut si vin credinciosii si ne spun că o sută de metanii sunt prea multe. Eu le spun: "Dragă, dacă vrei să rămâi nespălat, nu face metaniile". Când esti bolnav, dacă nu iei doctorii, rămâi mai departe bolnav. La spovedanie, repet, aceste canoane sunt mijloace de îndreptare, nu pedepse. Făcând canonul, dobândim pace în suflet, credintă si dragoste de Dumnezeu. Păcatul este cel mai mare dusman al nostru, pentru că ne desparte de Dumnezeu. Si cu cât te asupresti mai mult cu post, cu rugăciune, cu cât chemi mai mult numele lui Dumnezeu în viata ta, cu atât prinde în tine acest cheag duhovnicesc si-L simti si-L regăsesti din nou pe Dumnezeu.

Ori de câte ori ne mânjim cu noroi, tot de atâtea ori ne spălăm. Când suntem în păcat, ne spovedim si ne curătim. Diavolul stie asta si face tot ce poate ca să ne împiedice de la spovedanie. Nu ne lasă să ne pârâm pe noi însine cu toate amănuntele si nuantele, ca să curătim pe deplin lăuntrul nostru. Din bătrâni se spune că diavolul poartă cu el o sulită, o pătură si o trâmbită. Cu sulita te împunge să faci păcatul. Cănd îl faci te acoperă cu pătura, iar după ce-l faci tipă cu trâmbita, trâmbitând păcatele tale cu toată puterea, ca să te descurajeze si să te ducă la disperare.

Când cazi, ai nevoie de post si rugăciune, de multe lacrimi si metanii, ca să-ti recâstigi pacea. Nici nu ne dăm noi seama cât pierdem printr-un păcat. Iar când se adună păcat peste păcat, se pune un fel de plasture peste constiinta noastră, nu mai simtim greutatea păcatului si mergem din cădere în cădere până la prăbusire. Ajungem să-L hulim pe Dumnezeu, să-L sfidăm, ne ia diavolul în primire, pierdem simtul smereniei, pierdem totul.

www.sfaturiortodoxe.ro

Parintele Sofian Boghiu - Sfaturi catre tineri

2010-07-06T05:20:00.000-07:00

Intrebari adresate de un grup de studenti crestini-ortodocsi

- Omul, cand se roaga, il asculta Dumnezeu ? Ce ne puteti spune despre acest lucru ?

Este adevarat ca omul cand se roaga asteapta ceva de la Dumnezeu, un ajutor pe care nu ni-l poate da decat El. Adeseori, aceste relatii dintre oameni sunt zadarnice. Insa, daca incepe sa se roage si foloseste sfaturile lui Dumnezeu in viata lui, atunci simte un mare ajutor. Dumnezeu niciodata nu ne invata de rau, ci totdeauna spre folosul nostru.

- Ce ne puteti spune despre puterea de rugaciune pe care au avut-o oamenii Bisericii in timpul prigoanelor ?

In inchisori eram asa de bine paziti si asa de constransi, incat nu ne puteam gandi decat in sus, pe verticala, la Dumnezeu. De obicei omul se roaga cu putere mai ales in necazuri. Si in inchisori erau cu adevarat mari necazuri !

Rugaciunile celor din inchisori erau primite de Dumnezeu, dobandeau aceasta primire din partea lui Dumnezeu pentru ca-i intarea. Astfel ca, cu toata mizeria, cu toata rautatea comandata impotriva sarmanilor detinuti, ei aveau totusi o seninatate si o bucurie care nu putea sa vina decat de sus, de la Dumnezeu. Rugaciunile celor din inchisori erau niste rugaciuni, poate , ca cele ale sfintilor parinti din pustie sau ale sfintilor martiri arsi pe rug, care, arzand focul sub ei, erau veseli si slujeau si multumeau pentru aceasta jertfa pe care o aduc lui Dumnezeu, inaintea Sa.

Cam asa erau aceste rugaciuni din inchisori pentru foarte multi dintre ei. Pentru noi, cei de afara, rugaciunile lor si modul lor de viata ne sugereaza gandul sa ne smerim, sa ne ostenim, sa ducem o asceza cat se poate de posibila, prin post si rugaciune, prin metanii, prin rabdarea insultelor ce le primim in viata, rabdare faira cartire. Si atunci rugaciunile noastre sunt primite inamtea lui Dumnezeu asa, ca ale celor din inchisori.

- Va rugam sa ne spuneti cateva cuvinte legate de Rugul aprins.

Rugul aprins, cum stim foarte bine, este o intamplare fericita, petrecuta pe cand Moisi proorocul, fugit din Egipt din fata lui Faraon, pastea oile socrului sau Ietro, si a ajuns in zona Muntilor Sinai. Ajungand in fata unui rug, in Muntele Sinai, a unui pom care ardea in flacari si nu se mistuia, si apropiindu-se de el, sa puna mana sa se convinga ce se intampla cu acest rug care arde si nu se mistuie, i se spune acest cuvant : Descalta incaltamintea de pe picioarele tale, caci locul pe care stai este sfant. In acest rug ii vorbea Cineva, ii vorbea Dumnezeu.

In teologia Biserica noastre Ortodoxe, acest rug este simbolul Maicii Domnului, care a fost mama Dumnezeului intrupat. Era in fiinta sa sfanta, in fiinta Maicii Domnului ! Desi foc ceresc era Iisus Hristos, Maica Domnului a ramas nearsa, neatinsa, insa indumnezeita de acest prunc Iisus Hristos.

Deci, Rugul aprins este simbolul Maicii Domnului, iar pentru noi, care ne-am ales acest patron sfant al Manastirii Antim, Rugul aprins este simbolul rugaciunii neincetate. In fond, cine se roaga neincetat, se aseamana cu acest rug care ardea si nu se mistuia. Suntem mereu sub focul lui Dumnezeu, aceasta valvataie de lumina si de putere. Si cu cat ardem mai mult, cu atat devenim mai luminosi si mai aproape de Dumnezeu. Acesta este un inteles al Rugului aprins.

- Exista acum o puternica influenta a imaginii, in special prin televizor. Credeti ca acest lucru afecteazi puterea de rugaciune a oamenilor ?

Televizorul, aceasta unealta moderna de comunicare, este si bun si netrebnic. Este bun, cand stim sa alegem ce este de folos pentru suflet, si este rau cand ni se transmit prin imagini niste lucruri care ne tulbura, mai ales viata tinerilor. Ma refer la imaginile firilor necuviincioase, sau chiar de-a dreptul pornografice.

Am intalnit multi tineri, nu numai parintii tinerilor, care se ridica impotriva acestor imagini ce tulbura mintea si simturile celor ce privesc pe ecranul televizorului prin care se transmit fiori de patimi, pe aceasta cale a undelor, a imaginii.

Pe timpul Sfantului Vasile cel Mare veneau tineri crestini la el si-l intrebau ce atatudine sa aiba fata de cartile pagane. Era perioada de rascruce intre paganism si crestinism. Literatura aceasta, pagana, mai ales, era foarte placuta si voiau sa citeasca, insa le era frica ca nu cumva sa greseasca, citindu-le. Erau si lucruri necuviincioase. Sfantul Vasile le da un sfat foarte practic : " Faceti si voi asa cum fac albinele, merg din floare in floare si unde gasesc nectar si polen mai mult, se opresc mai mult, iar de unde nu gasesc, zboara in alta parte ". Asa incat, e bun si la televizor acest sfat al Sfantutui Vasile cel Mare.

Televizorul este bun pentru ca nu putem afla atatea lucruri din presa pe care n-avem timp sa o rasfoim, dar le aflam concentrate la televizor - anumite comumcari stiintitice sau chiar duhovnicesti, dar este si rau pentru ca acolo, sunt si flori care n-au nici nectar, nici polen. Si e bine sa trecem peste ele, peste aceste emisiuni vatamatoare pentru mintea, imaginatia, si inima noastra.

- In conditiile actuale de viata, cum putem primi darul rugaciunii lui Iisus, stiut fiind ca imprastierea mintii crestinilor de azi este mult mai mare decat a celor de odinioara si ritmul vietii face greu posibila adunarea mintii si cercetarea temeinica de sine ?

E adevarat ce spuneti. Asa este ritmul vietii de astazi, o viata zbuciumata, o viata fara astampar, o viata plina de miscare. Dar si aceasta rugaciune este foarte scurta. Rugaciunile pustnicilor erau niste rugaciuni de toata ziua si noaptea. Spune un Sfant din Filocalie ca se ruga de dimineata si pand seara, iar cand obosea rugandu-se, citea toata Sfanta Scriptura, incat viata lui era o viata angajata permanent in legatura cu Dumnezeu. Cum sta la rugaciune, statea in genunchi sau in picioare, cu mainile ridicate sau cu mainile la piept, nu stim ! Erau miscari diferite de la om la om. Insa era o rugaciune statica, care il obliga sa stea pe loc, la coltul lui de rugaciune.

Pentru viata aceasta moderna, parca Dumnezeu a randuit rugaciunea : " Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul !" Sau sa rostim macar limita, rezumatul acestei scurte rugaciuni : " Iisuse miluieste-ma !"

In orice graba ne-am afla, in viata aceasta de toate zilele - suntem la lectii, la curs la Universitate, sau la atelier, sau in fabrica, sau pe drum, cand comunicam cu cineva, putem spune din cand in cand, cat de des, " Iisuse, miluieste-ma !" Sunt cele doua cuvinte care rezuma aceasta rugaciune. Pe de o parte " Iisuse " rezuma plafonul acasta al vietii noastre crestine, Dumnezeu cu toata Imparatia lui, si " miluieste-ma " starea de jos, starea de mizerie, de nevoi in care ne aflam adeseori. Macar aceste cuvinte sa le rostim de-a lungul vietii. Doua cuvinte ! Sau, daca rostim toata rugaciunea, atunci este cel mai bun lucru. Pentru aceea e foarte scurta.

Si aceasta rugaciune se poate rosti cat de des, oricat am fi noi de ocupati. Cunosc un rugator al inimii, care stiu precis ca se roaga neincetat. Cand vorbea niste lucruri foarte importante din viata lui de chin din timpul revolutiei rusesti, am pus mana pe umarul. lui si am spus : " Parinte Ioane, acum va rugati ?" Era in focul explicatiilor si inima lui se ruga. Rugaciunea coborase in inima si, cand coboara aceasta rugaciune in inima, asa cum respiram, asa ne si rugam. Asa incat in viata moderna, cu toata graba ei, cu viteza ei, cu tot neastamparul nostru, ne putem hrani din aceasta rugaciune intr-un chip cu adevarat multumitor.

- Va rugam sa ne spuneti cateva cuvinte despre miscarea de la Manastirea Antim, care s-a numit " Rugul aprins " si despre rolul pe care l-a avut rugaciunea inimii pentru cei ce au fost acolo.

Aceasta miscare duhovniceasca a " Rugului aprins ", a luat nastere in timpul stapanirii comuniste. Pe strada si in viata de toate zilele era zbucium si un efort din partea unor puteri vrajmase ca sa schimbe tot ce era vechi, frumos si statornic, sa schimbe tot ce era asezat, cu moda noua, pe care o stim, si pe care am trait-o.

In acest timp si in acest zbucium, la Manastirea Antim si in biblioteca manastirii se vorbea despre rugaciunea lui Iisus, de probleme de rugaciune, de marturisire si de lucrare launtrica bazata pe Traditia Bisericii, pe practica Sfintilor Parinti, toata asceza aceasta milenara, de doua ori milenara, care a fost plina de rugaciune, si mai ales de aceasta rugaciune sintetica, de aceasta rugaciune inchegata, scurta si cuprinzitoare, rugaciunea lui Iisus.

Erau conferinte in fiecare duminica. Aceasta lucrare obsteasca intr-un cerc restrans, a durat vreo sase ani, incepand din 1945. Era foarte placuta, insa nu se putea extinde prea mult din cauza zarvei din afara vietii noastre manastiresti. Erau prezenti profesori universitari care ne vorbeau, era parintele Staniloae, parintele Benedict Ghius, profesorul Alexandru Mironescu, doctorul Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu. Era multa lume, mult tineret, multi studenti. Dupa aceea, saracii, au suferit mult in inchisoare si s-au asteptat la aceasta, inca de la inceput.

Veneau setosi sa afle si ei ceva despre aceasta viata lauuntrica si plecau foarte sanatosi, hraniti sufleteste. Dupa ce conferentiarul isi termina, cuvantul, erau intrebari din public; fel de fel de intrebari, la care raspundeau cei care voiau si puteau sa raspunda. Era un dialog si o tesaturii de idei, de ganduri si de dorinte duhovnicesti, care ii hranea foarte mult pe cei care participau la aceasti intalnire duhovniceasca.

- Este adevarat ca toti cei care au participat la Rugul aprins au fost inchisi ? Care a fost motivul care s-a invocat pentru a fi bagati la inchisoare ?

In Evanghelie este un dicton : Cine nu este cu noi, este impotriva noastra ! Cei care ne stapaneda doreau sa fim toti cu ei. Si noi, fara sa-i contrazicem, " eram de acord cu ei ". Ei erau inteligenti, pentru ca diavolul este foarte inteligent. Erau condusi de acest duh. Si-au dat seama ca nu suntem cu ei, ci suntem impotriva lor. Si atunci ne-au adunat de pe unde ne-au gasit si ne-au pazit cu strasnicie mai multi ani in puscariile comuniste, nu cumva sa fim impotriva lor. Asta a fost rezultatul acestor stari de lucruri.

- Parinte arhimandrit, care ar trebui sa fie randuiala zilnica de rugaciune a unui student ?

La Atena, a fost candva o pereche de studenti care au impresionat foarte mult pe contemporanii lor. Acestia erau Grigore si Vasile. Pe unul a pomeneste intreaga crestintatate sub numele de Sfantul Vasile cel Mare, iar pe cel de-al doilea ca Grigorie de Dumnezeu Cuvantatorul sau Teologul. Aceasta era fericita pereche de studenti de la Atena, care, pe langa studiile lor, aveau si preocuparile Evangheliei. In viata aveau doua drumuri acesti studenti, cum ne ne spune Sfantul Grigore, colegul Sfantului Vasile : un drum era la scoala si celalalt la Biserica.

Asa trebuie sa-si impletesca viata si studentii nostri contemporani, intre studii si rugaciune. Nu stim cum isi pot face programul, insa, pe langa hrana trupeasca pe care, vrand-nevrand o cautam si ne-o insusim, avem nevoie de hrana sufleteasca, fara de care murim. Murim desi traim ! Murim sufleteste. Devenim sterpi, impietriti, uscati, nesimtitori, rai, gelosi, mandri, si asa mai departe, fara aceasta hrana sufleteasca. Si, de aceea, este bine sa ne hranim si cu una si cu alta. Asa cum spune Mantuitorul Hristos : Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte se vor adauga voua !

- De ce se spune ca rugaciunea este un dialog cu Dumnezeu, cand in realitate vorbim numai noi ?

E totusi un dialog, pentru ca Dumnezeu este Cel care asculta rugaciunile noastre. Cand vorbim cu cineva, celalalt, care asculta, consimte, aproba ceea ce spunem noi. Sau, din cand in cand, cum se intampla, Dumnezeu nu ne asculta rugaciunea. Este un raspuns din partea lui Dumnezeu. Sau ne asculta rugaciunea, si atunci, totusi e un dialog, o comunicare, o comuniune cu El.

- Uneori inima doreste sa-I cante slava si multumire lui Dumnezeu cu propriile cuvinte. Cum putem deci, sa ne rugam in doi sau intr-un grup mai mic ?

Aici sunt cateva intrebari de fapt, nu este numai una singura. Intai, rugaciunea aceasta facuta in grup este foarte bine primita de Dumnezeu. Si aminteam in ceea ce am spus ca, in momentul cana Sfantul Petru era arestat, cu picioarele in butuci, in temnita, undeva intr-o casa se faceau rugaciuni de catre mai multi pentru el, insa toti erau indreptati cu mintile ca niste sageti in sus, daca am putea spune asa, catre Dumnezeu. Toti aveau acelasi dor, aceeasi nazuinta, aceeasi rugaciune. Se rugau toti in acelasi sens, ca Sfantul Petru sa fie scapat de la moarte, caci a doua zi trebuiau sa-l scoata ca sa-l execute in vazut ierusalimitenilor si Apostolul trebuia sa moara. Atunci crestinii se rugau sa fie scapat din inchisoare, de fapt sa fie scapat de la moarte. Si, pentru ca se rugau toti cu acelasi dor, cu aceeasi intentie, Dumnezeu le-a ascultat rugaciunea.

Asa incat, cand se roaga mai multi laolalta dimineata sau seara - cum ne rugam de pilda pe la internate, cana ne scoteau afara din dormitoare sau de unde eram, si in curtea manastirii, sau in curtea scolii, unul citea rugaciunea si ceilalti ascultau -, este frumos acest lucru, insa, cu aceasta conditie necesara, ca sa fie toti atenti la cuvintele rugaciunii.

Rugaciunea particulara este mai buna, mi se pare mie, pentru ca atunci cana ma ratacesc cu mintea si cu atentia si nu sunt atent la ceea ce am spus, ma intorc inapoi si repet rugaciunea. Sunt atent si ma caiesc si zabovesc asupra unor pagini sau a unor paragrafe din rugaciune. O fac eu, singur. Dar cand sunt mai multi impreuna cu mine, nu pot sa-i opresc pe toti s-o iau de la capat cu rugaciunea de unde m-am ratacit eu cu mintea. Si de aceea zic, rugaciunea in grup este foarte buna cand toti sunt in acelasi gand de rugaciune si atenti la ceea ce se spune. Iar daca se intampla cazuri din acestea, cum am spus despre mine, atunci e mai bine sa fie rugaciunea particulara, fiecare sa se roage in parte, in taina vietii lui.

- Unii parinti ne spun ca singura rugaciune in comun acceptata de Biserica, este cea din timpul slujbelor, altfel riscam sa devenim pietisti. Ce ne puteti spune despre acest lucru si, legat de aceasta problema, ce este pietismul ?

Pietismul este rugaciunea formala. Insa rugaciunea in public este foarte necesara in biserica; slujba Vecerniei, slujba Utreniei, slujba Sfintei Liturghii, nu poate fi facuta de fiecare persoana in parte. Ea trebuie sa fie facuta undeva intr-un locas anume, in casa lui Dumnezeu, in public. Unul slujste si ceilalti sunt atenti la ceea ce se spune la Altar sau la strana sau la cor. Si atunci e nevoie de aceasta atentie, pentru ca si in timpul slujbelor Biserica unii sunt deranjati de altii. Chiar atunci ii pune cineva o intrebare, cand la Sfantul Altar se canta Pre Tine Te Laudam..., care este cel mai sfant moment de rugaciune in Sfanta Liturghie; o intrebare despre, stiu si eu, cum se pregatete.. magiunul, sau alta intrebare din viata de menaj, de gospodarie casnica. Si-l intrerupe, caci este atent la ceea ce-l intreaba cel de aproape, insa pierde harul rugaciunii, sageata aceasta care trebuie sa se indrepte totdeauna catre Dumnezeu, Care este prezent pe Sfanta Masa. Atunci se transforma Sfintele Taine, darurile pe care le aduc credinciosii, in Trupul si Sangele Mantuitorului, atunci este cel mai sfant moment din Sfanta Liturghie. Sau si in alte imprejurari te indeamna, te intreaba ceva sau iti spune niste lucruri care puteai sa le cunosti mai tarziu sau deloc. Nici o paguba nu ai, daca nu le stiai, dar pe tine te sustrage de la rugaciune.

- Sincer, eu ma poticnesc, la rugaciunea catre Maica Domnului, la expresii precum " Singura grabnic folositoare ". Cum sa le inteleg ?

Maica Domnului este Maica Domnului, Maica Mantuitorului Hristos. O mama totdeauna este foarte sensibila fata de fiul sau, copilul sau. Orice i se intampla copilului, maica este imediat sensibilizata; daca este intr-o cumpana grea fiul ei, chiar daca s-a purtat mai rau pana atunci cu ea, ea este foarte grabnic plina de griji si nu stie cum l-ar ajuta ca sa scape din acel impas - mama pamanteasca. Am intalnit multe cazuri de acestea in viata mea de preot. Mama Mantuitorului Hristos este o mare exceptie - Mama lui Dumnezeu intrupat. Insa, fiind Iisus pe Cruce, i-a dat Maicii Domnului aceasta ascultare, sau aceasta ingrijire din partea Sfantului Ioan : Fiule, aceasta este mama ta ! Prin aceasta misiune pe care o are Maica Domnului, data in cel mai greu moment pamantesc al Mantuitorului Hristos, cand era pe Cruce rastignit si incredinteaza ucenicului iubit pe Maica Sa, Maica Domnului devine mama noastra, a pamantenilor. Ea se roaga cu adevarat si e mare mijlocitoare a noastra catre Dumnezeu. Maica Domnului si Sfantul Ioan Botezatorul, acesti doi martori ai Mantuitorului Hristos, au foarte multa trecere inaintea lui Dumnezeu, inaintea Judecatorului Celui drept.

Cand ne adresam catre Maica Domnului, neavand curajul pentru faptele noastre sa ne adresam direct Mantuitorului Hristos, Maica Domnului mijloceste pentru noi : " Doamne, eu care Te-am purtat in bratele mele, care Te-am crescut in viata Ta pamanteasca, ajuta-ma in rugaciunea mea si ajuta pe acesta care se roaga mie !"

In Acatistul " Acoperamantul Maicii Domnului ", este acest loc intr-un icos de acolo, in care Maica Domnului se roaga Mantuitorului Hristos, spunand : " Doamne ajuta pe cei care ma roaga sa ma rog pentru ei !" - cuvintele sunt altfel puse acolo, dar aceasta este ideea. Si ea se roaga cu adevarat si rugaciunea Maicii e primita de Fiul sau, caci Fiul sau e Dumnezeu plin de dragoste.

Sa va spun o mica istorioara de la inchisoare. Cineva a fost inchis si a stat 20 de ani in inchisoare, un tanar imbatranit in suferinte. Intr-o ancheta extraordinar de grea, i s-a terminat rabdarea si si-a pus in gand sa gaseasca un mijloc ca sa-si curme viata. Si-a adus aminte insa, ca in tinerete, cand era liber, bunica ii spunea : " Cand ai un necaz mare, sa te rogi Maicii Domnului !". Si-a adus aminte de acest lucru, si spunea el : " Catre Mantuitorul n-aveam curajul sa ma rog - pentru ca a avut si el greselile lui - dar catre Maica Domnului, care a fost si ea pamanteana ca si noi, m-am rugat !" Scurt. O rugaciune la disperare : " Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile si presiunile care mi se fac aici ! Ajuta-ma !" Se ruga in celula. Si peste cateva clipe vede intrand prin usa inalta a celulei o faptura in alb cu un Prunc in brate : " M-ai chemat ! Am sa te ajut. Fii in pace !" Si a plecat mai departe. Nu l-au mai chemat dupa aceea la ancheta. L-au mutat intr-un alt loc, la Polul Nord undeva, si toata viata lui de dupa aceea - ca a trait inca multi ani in inchisoare - a avut o viata foarte linistita in sufletul lui, desi suferintele din afara erau destul de grele din cand in cand. Maica Domnului l-a ajutat in momentul urmator dupa rugaciunea sa.

Aceasta intamplare o stiu de la cel care a patit-o. El mi-a spus-o. Si in inchisoare nu se minte ! In inchisoare spune fiecare ce are curat in inima lui. Mi-a spus bietul om ce a patit si cum i s-a rezolvat problema lui.

Asa face Maica Domnului cea " grabnic ajutatoare" ! Insa rugaciunea sa fie facuta cu tot dorul, cu toata fiinta, cu toata puterea, cu toata increderea, chiar cand suntem la disperare. Si rugaciunea se implineste in momentul urmator. Nu trebuie timp si rugaciuni prea lungi, uneori. Cateodata, insa, avem nevoie de rugaciuni lungi, ca sa ne potolim noi, sa ne adunam noi, sa ne concentram catre Dumnezeu. Alteori, in momente ca acestea foarte grele, pe loc iti raspunde.

- Ati cunoscut in inchisori oameni care au trait rugaciunea, care au mers cu adevarat pe calea sfinteniei ? Si, daca puteti, sa ne descrieti cateva din aceste personalitati ?

Mai greu de spus. De obicei, cei care au avut o viata duhovniceasca in inchisori, multi dintre ei nu mai sunt printre noi. Sunt acolo sus undeva, in imparatia lui Dumnezeu. Dar la cealalta intrebare, daca e bine sa avem o zi in calendar, un timp de rugaciune pentru cei care au murit in inchisori, asta este o fapta crestina foarte buna, pentru ca toti care au murit in inchisori au nevoie de rugaciune. Numai sfintii nu au nevoie de rugaciunile noastre. Noi ne rugam sa se roage ei pentru noi. Dar pentru ceilalti care au trecut prin viata aceasta, si au plecat dincolo poate incarcati de niste pacate grele si neiertate, rugaciunile Biscrica si ale noastre personate sunt foarte bune pentru ei.

- Cum sa facem ca in timpul rugaciuinii sa scoatem din minte toata grija cea lumeasca ? Ce sa fac daca am inima impietrita si nu simt nimic cand spun rugaciunea ?

Sa ne caim pentru acest pustiu in care ne aflam. Acolo, fiind la rugaciune. Sa ne caim inaintea lui Dumnezeu : Doamne, sunt ca un pamant fari de apa, pustiu si nelucrat, spune psalmistul. " Ajuta-ma ! Coboara harul Tau peste inima mea insetata de Tine !" O rugaciune particulara, personala, se poate face atunci, pe loc, in taina inimii tale. Si un examen de constiinta : pentru ce suntem impietriti ? Ca de obicei pacatele noastre ne impietresc. Am facut niste lucruri rele, avem niste oameni pe care nu-i putem ierta, inima noastra are un invelis din acesta gros, din cauza urii impotriva aproapelui nostru. Si ne rugam sa sfasie Dumnezeu acest vid, sa deschida iarasi aceasta inima : trebuie sa o faca permeabila pentru tot ceea ce se petrece in jurul nostru.

Prin rugaciune sfasiem niste valuri sau intunecimi, invelisuri de pe mintea si inima noastra. In jurul inimii noastre sunt mai multe invelisuri care ne fac pe noi nesimtitori la cuvintele lui Dumnezeu. Insa, prin rugaciune, aceste valuri se departeaza, se sfasie, mintea noastra devine luminoasa, incat trebuie sa punem aceentul pe aceasta apropiere de Dumnezeu; si toate celelalte vin aproape automat, aproape firesc in viata noastra; de la Tatal ceresc vin. Adica, sa nu fie goluri in viata noastra, rugaciuni numai cate o zi sau cate o clipa si restul vietii petrecut cu celelalte preocupari. Fiecare zi sa fie marcata de rugaciune si de celelalte ascultari, treburi omenesti, scolaresti, studentesti. Fara aceasta alternativa, viata noastra schioapata, e o viata bolnava, o viata insuficienta, o viata stirba. Atunci toata grija lumeasca putem sa o lepadam. Adica aceasta cainta pentru pacatele noastre, aceasta rugaciune tainica catre Dumnezeu, sa sfasie acest val de impietrire, de nesimtire in care suntem cuprinsi atunci.

- La un moment dat ajung sa spun rugaciunea mecanic, fara sa ajung la sufletul meu. Parca ar avea loc o tocire a rugaciunii. Existi o rutina in rugaciune ?

E bine s-o repetam atunci. S-o repetam si sa facem un efort sa ne gandim la ceea ce am spus; sa cerem de la Dumnezeu aceasta prospetime a rugaciunii, atunci pe loc, si grabnic se intampla ceva cu noi.

- Parinte, ce ne spuneti despre cei care practici rugaciunea inimii, dar impartasesc o invatatura strani de cea ortodoxa ? De pilda yoga sau parapsihologia ?

Cred ca Dumnezeu n-asculta rugaciunile lor. Aceste practici sunt niste proceduri straine de neamul nostru, de mentatitatea noastra si nu sunt nascute prin Hristos si pentru Hristos. E un fel de fatarnicie a rugaciunii, o inselare. Amesteca lucrurile ca sa ne para adevarate : yoga, de pilda, cu rugaciunea lui Iisus. Ca de la cer la pamant este deosebirea de mare !

Sunt vrajitoare si vrajitori care au cate o icoana la ei. Si se uita la icoana si spun niste lucruri, niste ghicituri. E o inselare a credinciosilor care cer aceasta consultatie de la vrajitoare. Nu se poate impaca Duhul lui Dumnezeu cu minciuna aceasta, cu aceasta fatarnicie. Dupa faptele lor vsti cunoaste. Acesti oameni, care amesteca rugaciunea lui Iisus cu yoga, daca ne uitam bine si atent la viata lor, vedem ca de obicei calca pe alaturi. Viata lor e alta. Chiar in yoga se intampla niste lucruri foarte discutabile. Multe necuviinte. Cei care fac yoga stiu la ce ma refer.

- Casatoria poate constitui in vreun fel o piedica in calea rugaciunii inimii ?

Poate constitui o piedica. Dar cunosc persoane casatorite care se roaga foarte rodnic cu aceasta rugaciune. Adica e greu, dar totusi este posibil sa se roage, sa se poata ruga, chiar daca este casatorit, daca e cu familie.

- Va rugam sa comentati versetul biblic : Unde este comoara voastra, acolo este si inima voastra.

Cred ca nu e nevoie de un complicat comentariu in aceasta privinta, daca ne gandim ca intr-adevar, ceea ce ne pasioneaza mai mult, aceea atrage si atentia noastra.

Comoara presupune, in primul rand, banutul, sau dolarul. Sunt oameni care nu au alta grija decat a se imbogati. In vremea in care suntem noi, sunt vreo trei categorii de oameni : saraci, mijlocii si foarte bogati. Cred ca adeseori cei foarte bogati isi au inima unde sunt banii; si cum sa-i adune, sa-i puna unul peste altul ca sa creasca din ce in ce acest venit, aceasta comoara. In timpul rugaciunii, in timpul citirii Sfintei Scripturi, a Filocaliei sau a altor texte sfinte si binecuvantate, atentia se imparte intre locul comorii si mijloacele de a o spori, si ceea ce se spune unde citeste. Adeseori mintea fuge si mai mult acolo unde e comoara materiala, decat acolo unde e comoara spirituala - ceea ce citeste pentru sufletul si pentru mantuirea lui. De aceea spune : Unde este comoara voastra, acolo este si inima voastra. Asta cred ca o poate recunoaste fiecare prin propria sa viata.

Sfantul Antonie, de pilda, care s-a degajat, s-a desprins total de averea aceasta pamanteasca; dupa moartea parintilor sai a impartit averea la saraci si singur, poate si fara desaga, a plecat in pustie. Avea un cetatean care ii aducea din cand in cand niste pesmeti si putina apa si de toata cealalta avere - ca era bogata familia parintilor sai -, s-a desprins. Si atunci nu avea de ce se mai ganai la aceasta avere, la aceasta comoara. Nu mai era. Comoara era impartita in mainile saracilor, pentru imparatia lui Dumnezeu. De aceea, acolo unde era comoara lui, adica la Dumnezeu, pentru ca vanduse tot , acolo era si inima lui. Si asa au facut toti acesti sfinti lepadati de avere.

- Cum putem sa ne dam seama care este calea pe care trebuie sa mergem, casatorie sau calugarie ?

Casatoria este calea normala a vietii. De la inceputurile lumii a fost o pereche de oameni. Stim prima pereche, stramosii nostri, Adam si Eva. Ei au avut aceasta porunca de la Dumnezeu, sa creasca si sa se inmulteasca. Deci, familia este in primul rand randuita la temelia societatii omenesti si este izvorul vieti. Prin aceasta forma de viata, prin casatorie, omul devine creator, barbatul si femeia inmultind neamul omenesc. Este o chemare generala a familiei omenesti prin acest mod de viata.

Calugaria este sfat evanghelic si, cine are chemare, vine la calugarie. Cine este chemat, indemnat din miezul fiintei lui, vine la calugarie. Si de aceea este o mare deosebire intre un mod si altul de viata. Alta misiune are calugarul si alta misiune are familia.

Viata familiei, cu grijile ei, cu problemele ei de fiecare zi, adeseori priveste numai in jos, sau pe orizontala, nu are timp sa se uite si in sus. Cel care vine la manastire, mai ales pentru acest tel special, legatura cu Dumnezeu, de care am vorbit pana acum, acest frate de manastire poate interveni sa atraga atentia, sa lumineze mintea si tendintele oamenilor, spunandu-le ca mai este inca un rest de viata si nesfarsit, dincolo de viata aceasta pamanteasca. Sa gandeasca, deci, dincolo de mormant, ceea ce adeseori uitam. Agonisim si muncim din zori si pana-n noapte pentru painea de toate zilele si pentru adapost si petreceri si uitam ca intr-o buna zi vom muri si vom da seama de orice cuvant desert rostit in viata; ne spune aceasta insusi Mantuitorul Hristos.

Calugarul, ca si preotul care pastoreste, are datoria de a ridica acest felinar in sus si de a lumina intunericul din viata noastra de toate zilele. Aceasta cred ca ar fi misiunea calugarului fata de familie.

- Vorbiti-ne de lacrimile la rugaciune. La rugaciune pot veni lacrimi si de la diavol ?

Foarte multe ! De la diavol, dar si de la fire. Durerile mari, pe care le avem in viata noastra de toate zilele, se linistesc prin plans, prin lacrimi. Sunt o serie de lacrimi ale isteriei. Sunt insa si lacrimi de bucurie pentru sucees pamantesc. Sunt lacrimi duhovnicesti, care mai greu vin asupra noastra - lacrimi de pocainta. Sunt foarte bine primite de Dumnezeu, atunci cand ne pare rau de niste fapte urate facute in viata noastra, cand ne caim din toata inima; sunt lacrimile rugaciunii noastre de cainta. Aceste lacrimi sunt placute lui Dumnezeu. Lacrimile celelalte, omenesti, ne descarca oarecum de apasarea sufleteasca, dar sunt de folos imediat; nu ajuta la rugaciune.

- Ce este rugaciunea fara cuvinte ? Dar rugaciunea ca focul, de care vorbste Sfantul Ioan Casian ?

Rugaciunea ca focul, rugaciunea fara cuvinte, este rugaciunea inimii, de care am amintit in aceste cuvinte pe care le-am spus, cand inima noastra se roaga, si se roaga fara cuvinte, ziua si noaptea, cand harul lui Dumnezeu lucreaza asupra noastra in asa masura, incat tot launtrul nostru arde cu foc asemanator cu sfanta lumina de la Ierusalim. Stiti ca este o lumina sfanta la Ierusalim, in timpul Invierii. Aceasta lumina, cata vreme nu atinge materia, nu este transmisa in flacara lumanarii, nu arde. Poti umbla cu ea pe mana, poti sa te dai cu ea pe fata si nu te arde. Insa este lumina, este flacara. Flacara rugului aprins din Sinai nu mistuia rugul, pomul de acolo. Cam asa este acest foc al inimii de care vorbeste Sfantul Ioan Casian. Un foc care nu mistuie, ci arde si lumineaza asa cum lumineaza Dumnezeu mintea noastra omeneasca si inima noastra cand dorim ceva dumnezeiesc.

- Rugaciunea poate suplini Sfanta Impartasanie, cum este cazul unor sihastri ?

Nu poate suplini Sfanta Impartasanie ! Sfanta Impartasanie are rolul ei, iar rugaciunea are rolul de chemare a acestui Sfant Trup al lui Iisus, Sfanta Impartasanie. Sfanta Maria Egipteanca, prin rugaciune fara Sfanta Impartasanie, vreo 47 de ani a sihastrit in pustiul Iordanului, si ajunsese ca, in rugaciune, sa se inalte de la pamant ca la un cot mai sus, cana se ruga, nefiind impartasita. Si totusi avea nevoie de Sfanta Impartasanie.

Sfantul Zosima, care venise la ea in pustiu, a pus sigiliul si confirmarea pe aceasta vrednicie adusa prin rugaciune pana la acest stadiu, inaltarea trupului. Asa devenise de usoara materia din ea, incat se ridica in sus prin rugaciune. Insa avea nevoie numaidecat de Sfanta Impartasanie, care a venit dupa aceea, adusa fiind de Cuviosul Zosima, si prin ea s-a sfarsit. A doua oara cana trebuia sa vina Sfantul Zosima cu Sfanta Impartasanie, nu o mai gaseste in viata. Si-a luat portia ei de sfintenie prin ultima impartasire, facuta dupa 47 de ani de viata pustniceasca.

Asa incat, rugaciunea are rostul ei iar Sfanta Impartasanie este desavarsirea acestui rost.

- De ce este neaparat nevoie de un duhovnic cana se practica rugaciunea inimii ?

Este nevoie de un duhovnic pentru ca aceasta rugaciune spusa neincetat, spusa foarte des, aduce niste stari speciale pentru cel care o practica. De pilda, apare o caldura, aici, in dreptul inimii, mai sus de inima aceasta carnala. Un semn. Si, cel care se roaga si nu stie ce rost are aceasta rugaciune, se poate mandri. Cine stie ce poate crede omul despre el insusi ! Dar duhovnicul ii poate spune ca aceasta stare de incalzire e o stare fireasca. Sa fie linistit si sa se roage mai departe. Adica se pot intampta pe calea aceasta a rugaciunii niste probleme noi pentru rugator, pe care el nu le cunoaste, nu stie cum sa le rezolve, si duhovnicul, care are in practica aceasta rugaciune, ii poate raspunde precis la problemele lui.

- Ce rol are in deprinderea rugaciunii inimii, rugaciunea rostita cu gura ?

Cu gura poti rosti si psalmi si acatiste si canoane, si poti rosti si aceasta rugaciune scurta de care am amintit. Insa, cand rostesti cu gura, adeseori mintea colinda pe alte coclauri, cum am mai spus. Si de aceea este bine sa fim mai concentrati, sa facem un efort; daca nu reusim dintr-o data, putem repeta rugaciunea. S-o repetam, sa ne caim pentru aceasta ratacire a mintii. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne ajute, sa ne adunam mintea aceasta in noi insine, orice rugaciune am face, fie ea rugaciune de psalmi ( psalmii sunt foarte frumosi, foarte puternici ), Paraclisul Maicii Domnului, Canonul catre ingerul pazitor, Canonul de pocainta sau alte canoane ale Bisericii, pentru Maica Domnului.

Daca am avea mintea concentrata asupra fiecarui cuvant de acolo, folosul ar fi foarte mare pentru noi. Dar pentru ca mintea rataceste, dupa ce ne rugam suntem aceiasi oameni ca si inainte de a ne ruga. Nu se intampla nimic in noi.

Uite, in biserica la noi se fac rugaciuni, se savarseste Sfanta Liturghie, care este cea mai mare rugaciune dintre toate rugaciunile Bisericii, se tine un cuvant despre rugaciune sau despre altceva. Dupa ce a incetat slujba si cuvantul care s-a spus, e o harmalaie in biserica, fiecare vorbeste cu totul altceva decat s-a vorbit in biserica ! Dovada ca n-a ramas aproape nimic in mintea si in inima celor care au ascultat ! Pentru ca au fost mereu distrati, mereu risipiti ! Si de aceea este nevoie in rugaciunile noastre spuse cu glas tare sau in taina, sau in soapta, de concentrare la fiecare cuvant.

Daca nu reusim sa fim atenti, repetam rugaciunea. O data, de doua ori, de trei, de patru ori, pentru ca rugaciunea spusa fara sa fim atenti, este nula. N-are raspuns din partea lui Dumnezeu, pentru ca facem aceasta numai cu buzele, iar cu inima fiind departe de Mine, cum spune Mantuitorul Hristos.

Asa incat rugaciunea trebuie sa fie concentrata, fie ca-i spusa cu glas tare, fie ca-i spusa in taina ! Caci in carte cuvintele rugaciunii sunt alcatuite in asa fel, incat sa ne conduca spre noi insine, spre acest centru unde Dumnezeu este ascuns in noi. Mantuitorul ne spune : In voi este Imparatia lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel ne spune : Voi sunteti temple ale Duhului Sfant. In noi locuiete Duhul Sfant. E imparatia lui Dunmezeu in noi, aici, prin rugaciunile si toate invocarile care le rostim catre Dumnezeu si Maica Domnului si catre ceilalti sfinti. Dar daca mintea este in alta parte, aceste sfaturi si indemnuri nu se intorc catre noi, ci raman plutind in vazauh. Nu ne folosim de ele deloc. E ca si cum ne-am uita intr-o vitrina incarcata cu toate bunatatile, dar intre noi si vitrina este un geam. Nu putem pune mana pe ele. Asa si aceste rugaciuni ale noastre sunt despartite de noi prin aceasta neatentie, acest geam care se pune intre noi si rugaciunea noastra.

Iar despre acest obstacol aceasta va spun : sa nu fie !

- Parinte, va rugam sa ne precizati distinctia pe care o fac Sfintii Parinti duhovnicesti intre minte si inima.

Distinctia este usor de facut, pentru ca sunt doua locuri speciale in care sunt cuprinse aceste doua centre. Mantea e in cap si celalalt centru este inima, unde este sentimentul, unde este vointa. Si in cap este inteligenta si memoria. Insa, in viata duhovniceasca inima duhovniceasca nu coincide cu inima aceasta carnala. Inima duhovniceasca este centrul in care locuieste Dumnezeu in noi. Acest centru este numit tot inima. In acest centru, in inima, poate locui Dumnezeu sau poate locui vrajmasul. Si poate locui orice patima. Uneori insusi imparatul intunericului intra in acest loc sfant din inima noastra, si atunci viata noastra este o viata pustie, o viata rea, o viata intunecata, o viata pacatoasa. Cand este Duhul Sfant in noi, asa cum suntem creati sa-L avem in noi, viata noastra este plina de lumina, plina de omenie, de dragoste, plina de smerenie. Asa incat, inima aceasta de care am fost intrebat este centrul duhovnicesc din fiinta fiecaruia dintre noi.

- Ce este de facut cand duhovnicul meu, care nu practica rugaciunea mintii, considera ci nu este necesar ca tinerii sa o practice, indemnandu-i spre un crestinism social, nu spre un crestinism mistic ?

Cred ca nu este o viata crestina, fara sa fie in acelasi timp si mistica, adica tainica, legata de Dumnezeu. Nu stiu crestin sa nu fie si mistic in acelasi timp. Ma gandesc la un crestin adevarat, crestin care se impartaseste de Tainele Bisericii, care se spovedeste, care se impartaseste, care isi sfinteste viata sa launtrica. E o stare mistica, tainica, ascunsa. Intra in camara ta si roaga-te Tatalui tau Care este in ascuns ! Cum poti sa te rogi, fara sa crezi in acest Tata ceresc, Care este ascuns in inima ta si vede starea ta sufleteasca launtrica ?

Cum poti fi crestin bun fara acest duh primit de la Botez, fara aceasta energie, acest foc al sufletului, care, daca este in noi, trupul nostru devine o masina foarte perfectionata ? Asa incat, in fiecare din noi este un centru tainic, mistic. Catre acest centru se indreapta toate relatiile noastre cu aproapele nostru, dragostea noastra, bunatatea, mila, smerenia, umilinta, bunacuviinta noastra; toate sunt legate de acest centru mistic din noi, unde locuieste Dumnezeu si Imparatia Lui si Duhul Sfant. Asa incat, nu stiu cum ar fi o viata fara rugaciune, fara acest centru mistic, fara acest loc al lui Dumnezeu din noi.

Paganii aveau viata sociala si se ocupau numai de aceasta orizontala a vietii. Insa Domnul nostru Iisus Hristos ne spune si acest cuvant in predica de pe munte : Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte se vor adauga voua. Asa incat, nu cred ca este o piedica de a lucra in viata sociala, daca in acelasi timp ai un izvor nesecat, prezenta lui Dumnezeu in tine insuti.

- Rugaciunile oamenilor care nu s-au spovedit de ani de zile sunt ascultate de Dumnezeu ? Dar celor care traiesc in pacate mari, li se asculta rugaciunile ?

Daca rugaciunile sunt facute ca ale vamesului din Evanghelie, cu umilinta si durerea inimii, neosandind pe altul, cerandu-si iertare pentu ticalosiile de pana atunci, El le asculta. Pentru pacatosi S-a intrupat Dumnezeu in istorie. Talharul de pe Cruce a spus cateva cuvinte numai si s-a mantuit, a fost iertat.

Spune Fericitul Augustin si acest cuvant - pe care poate il stiti unii dintre dumneavoastra - despre talharul de pe cruce : " Fericit talhar. Toata viata a furat si la urma prada si Raiul !" Asa ca Dumnezeu asculta rugaciunea facuta cu umilinta, cu cainta, cu regret pentru tot ce a fost rau in viata lui de pana atunci, pana in clipa cand s-a gandit ca exista un Dumnezeu si are si o raspundere in viata aceasta pamanteasca.

- Exista in rugaciune ispita de-a stanga si ispita de-a dreapta ? Ce inseamna acest lucru ?

Da. Sunt ispite si de-a stanga si de-a dreapta. De-a stanga sunt foarte cunoscute : betia, lenevia, desfraul, furtul, razbunarea, mania, toate sunt ispite si pacate de-a stanga. O ispita de-a dreapta poate fi un post exagerat. Postul este randuit de Sfintii Parinti ca sa ne fie de folos pentru curatia noastra launtrica si trupeasca. Insa postul trebuie sa fie nu numai trupesc, ci si sufletesc.

Azi am vazut un lucru foarte interesant. Spunea cineva ca undeva a intalnit un grup de persoane care nu mancau branza, pentru ca se face cu cheag, si deci e amestecat si putin sange in branza. Este exagerat. Nicaieri la Sfintii Parinti in viata duhovniceasca nu este aceasta analiza asa de stricta si de falsa in acelasi timp.

Deci postul daca nu este facut cu dreaptii socoteala ( ca sa fie cu adevarat de folos ) si nu este unit cu bunatatea inimii, cu paza gurii, cu abtinerea de la a osandi pe altul, nu este post. Osandirea aproapelui nostru este foarte vinovata inaintea lui Dumnezeu; poti sa mori de foame, sa te usuci de sete, daca ai rautate impotriva aproapelui tau si il vorbesti de rau cand el nu-i de fata, zadarnic iti este postul. Asemenea, fapte, facute cu gandul bun de-a ne sfinti viata, sunt exagerate. Aceste lucruri sunt caderi de-a dreapta. Prin fapte bune gresesti calea. De aceea este buna aceasta intelepciune care o cerem de la Dumnezeu ca sa ne lumineze calea, sa mergem pe calea aceasta imparateasca, cum spun Sfintii Parinti, " Via aurea ", calea de aur, ca sa nu gresim.

Postul sa fie post cu intelepciune, abstinenta sa fie abstinenta cu adevarat, paza simturilor sa fie sincera. Cainta sa nu fie falsa. Rugaciunea sa fie cu atentie si cu umilinta si smerenie, si atunci toate merg bine. Dimpotriva, daca rugaciunile sunt facute numai cu buzele, cat ar fi ele de lungi, aceste rugaciuni ajuta foarte putin : in masura in care din cand in cand suntem atenti la ceea ce spunem. Sunt unii bieti crestini care fac acatiste si psalmi, multi psalmi si multe acatiste, insa isi dau seama tarziu de tot ca au facut numai cu gura, ca au fost absenti cu inima si cu mintea la ceea ce au spus.

Parintele Sofian Boghiu

Arhim. Sofian Boghiu - Smerenia si dragostea insusirile trairii ortodoxe

2010-07-04T02:45:00.000-07:00

Arhim. Sofian Boghiu - Smerenia si dragostea insusirile trairii ortodoxe

Parintele Sofian Boghiu - Despre adevarata iubire

2010-07-04T02:30:00.000-07:00

Părintele Sofian Boghiu (1912-2002)

2010-07-03T11:51:00.000-07:00

Născut la 7 X 1912, în comuna Cuconeştii-Vechi, jud. Bălţi, al treilea copil al unei familii de ţărani credincioşi, a primit la botez numele Serghei. La varsta de 14 ani, la Schitul Rughi, jud. Soroca, va intra ca frate de mănăstire. Doi ani mai târziu se înscrie la şcoala de cântăreţi bisericeşti din Mănăstirea Dobruşa, după absolvirea căreia, în toamna anului 1932, este trimis la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, unde îi va avea printre colegi pe actualul Patriarh Teoctist, pe Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, şi pe Arhim. Grigorie Babuş.

La 25 XII 1937 va îmbrăca haina monahală la Mănăstirea Dobruşa, primind numele de Sofian. Doi ani mai tarziu, la 6 VIII 1939, este hirotonit diacon de către Episcopul Hotinului, Tit Simedrea, în Catedrala din Bălţi. Deşi în anul 1940, dupa absolvirea seminarului, se reîntoarce la Mănastirea Dobruşa, ocuparea Basarabiei de către ruşi îl poartă pe drumul refugiului, alături de stareţul său şi ceilalţi călugări din obşte, găsindu-şi loc de aşezare la Mănăstirea Caldaruşani. În toamna lui 1940 se înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia Artă Decorativă, devenind la absolvirea ei, în 1945, pictor licenţiat. Între 1942-1946, urmează cursurile Facultăţii de Teologie, obţinând licenţa cu lucrarea “Chipul Mântuitorului în iconografie”.

La 15 XI 1945 este hirotonit preot la Mănastirea Antim. În vara lui 1958, este arestat şi închis, împreună cu alţi 16 intelectuali, clerici şi mireni, din cadrul mişcării spirituale “Rugul Aprins”. Parintele Sofian cunoştea bine nu numai Filocalia, dar şi tâlcuirile ei adanci, din scrierile marilor duhovnici ruşi Ignatie Briancianinov, Teofan Zavoratul, Ioan de Kronştadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mâna credincioşilor de la Antim încă din primii ani ai stăreţiei sale (1950-1955).

Între 1958 – 1964 este deţinut politic fiind condamnat la 15 ani de muncă silnică. Despre acei ani declara mai apoi: „Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare [...] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”

Chiar daca istoria monahismului românesc va lega de-a pururi numele parintelui Sofian de cel al Mănăstirii Antim, multe alte lăcaşuri din ţară şi din străinatate poartă prin veac urma mâinilor sale, cu a căror smerită trudă le-a împodobit, căutand fără încetare Chipul de frumuseţe şi lumina Mantuitorului. Schitul Darvari (1964 si 1993), Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Deir-El-Harf – Liban (1971), Mănăstirea Radu-Vodă – Bucureşti (1973), Catedrala din Homs – Siria (1978), Biserica din Hama – Siria (1979) sunt doar câteva din locaşurile în care il putem afla pe părintele Sofian. La moartea sa, ca şi cu o jumatate de veac în urmă, când l-a adăpostit de tâlharii ce-i cotropiseră ţinutul, pământul Căldăruşanilor şi-a mai deschis încă o dată braţele, primind la sânul său trupul celui ce-a izvodit nu numai icoane, dar mai cu seamă dragoste şi mângâiere în sufletele atâtor semeni. Bland şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferinţe, şi-a purtat Crucea cu răbdare şi supunere, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înalţa la ceruri de ziua ei. Nu ştiu daca parintele Sofian a aflat până la urma Chipul Domnului. Dar ştiu că această neîncetată căutare ne-a lăsat pe noi sa zărim în fuga timpului, încă din viaţa aceasta, Chipul Sfinţeniei. (C. G.)

În dimineaţa zilei de 14 IX 2002, ziua Inălţării Sfintei Cruci, stareţul Mănăstirii Antim, părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. “Părintele Sofian a plecat la Cer” – scria pe atunci Mitropolitul Olteniei, Teofan. “Împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sarac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinţei, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni”. I se mai spunea şi “duhovnicul Bucureştilor”. Neîndoielnic, părintele Sofian a făcut parte din acel şir neîntrerupt de stareţi ai Bisericii Ortodoxe Române care, asemenea bătrânilor întelepţi ai Patericului, a vegheat la transmiterea învăţăturii şi căilor îndumnezeirii omului.

Icoana părintelui Sofian

2010-07-03T11:39:00.001-07:00

Doamne ajută!

Ca semn al dragostei duhovniceşti, vă trimit această icoană a Sfântului Sofian Boghiu, icoană ce îmi este foarte dragă şi care m-a ajutat mult.

Părintele Sofian, aşa cum poate ştiţi, nu a fost canonizat încă. Dar asta nu înseamnă că nu avem voie să-l cinstim, nu înseamnă că nu ne putem bucura de ajutorul lui, pe care l-a dat din belşug celor ce l-au cerut. Dimpotrivă, unul din temeiurile canonizării este chiar evlavia populară, dragostea credincioşilor, mărturisită prin rugăciuni, icoane, pelerinaje etc.

Toţi sfinţii pe care îi ştim în calendar au fost întâi oameni obişnuiţi. Dar prin dragostea lor faţă de Dumnezeu şi Credinţa Sa au depăşit această condiţie, devenind oameni duhovniceşti, trecând in moarte la viaţă, încetând a fi ai lumii, chiar dacă erau în lume. Pentru aceasta şi creştinii din jurul lor i-au cinstit după cuviinţă, ca pe nişte prieteni ai lui Dumnezeu şi apropiaţi ai acestuia.

Locul în care se opreşte evlavia populară este acela din care încep slujbele Bisericii. De pildă, Sfântul Sofian poate fi numit ca atare, poate fi cinstit prin icoane şi rugăciuni, de către oricare dintre noi. Dar în slujbele Bisericii el rămâne, până la canonizare, Părintele Sofian, Arhimandritul Sofian ori Ieromonahul Sofian - oricare dintre denumiri este corectă. Şi, până la slujba canonizării, când i se va săvârşi ultimul parastas, este pomenit după obicei, cu cei adormiţi.

Până atunci, dacă cineva îl iubeşte pe Sfântul Sofian, îl poate cinsti, aşa cum am arătat mai sus, în particular, după cum învaţă Biserica dintru început.

Pot depune mărturie şi eu, dar şi mulţi alţii, despre multele minuni pe care Părintele Sofian le-a făcut şi în viaţă, dar şi după mutarea sa la ceruri. Mai ales cei care vor pace, luminare a sufletului şi a minţii, răbdare şi întărire s-au bucurat mult de ajutorul său.

Nădăjduiesc să vă folosiţi şi să vă bucuraţi!

Pentru a mări poza, dați click pe imagine.

Preot al lui Hristos,
Mihai-Andrei Aldea

Pr Sofian Boghiu - Despre Maica Domnului

2010-07-02T11:32:00.000-07:00

Mormântul Părintelui Sofian Boghiu (Mănăstirea Căldăruşani)

2010-07-02T11:28:00.001-07:00

Mormântul Părintelui Sofian Boghiu - Biserica din cimitir, Manastirea Caldarusani

Rugul Aprins: „Universitatea filocalică“ de la Mănăstirea Antim

2010-07-02T11:21:00.000-07:00

Mişcarea „Rugul Aprins“ de la Mănăstirea Antim, comunitate de călugări, profesori universitari, studenţi cu pregătiri dintre cele mai diverse, filosofie, arte frumoase, litere, matematici, a fost, pentru Bucureştiul anilor ’40-’50, locul unde se plămădea autentica cultură spirituală, aceea care se naşte şi creşte odată cu întrebările eliberatoare ale credinţei. Această convieţuire şi completare dintre elita bucureşteană şi mediul monahal este modelul exemplar pe care „Rugul Aprins“ îl oferă în disputa pe care astăzi unii o văd existând între Biserică şi o anumită parte a intelectualităţii. Constituit într-un spaţiu de ospitalitate, bazat pe deschidere de cuvânt şi inimă, „Rugul Aprins“ a exprimat dorul căutării lui Dumnezeu, dor pe care l-a trăit şi Moise, însetat de a cunoaşte şi a trăi experienţa prezenţei divine, dar şi un mod paşnic de rezistenţă spirituală în faţa tăvălugului comunist. Despre spiritul acelor vremuri, despre personalităţile care frecventau Mănăstirea Antim în aflarea învăţăturii ortodoxe ne-a vorbit profesoara Ileana Mironescu, fiica renumitului savant Alexandru Mironescu, unul dintre participanţii importanţi la aceste întâlniri.
Copia icoanei „Rugul Aprins“, pictată de părintele Sofian Boghiu

Când au început să se ţină întrunirile de la „Rugul Aprins“? Cine a ales acest nume pentru grupul celor adunaţi la Mănăstirea Antim?

După câte ştiu, primul document oficial care ne dă o dată asupra activităţii grupului „Rugul Aprins“ de la Mănăstirea Antim este din luna februarie 1946, prin care se cerea patriarhului Nicodim aprobarea şi binecuvântarea de a funcţiona acolo. Acest document este important, cel puţin pentru mine, şi pentru faptul că el a fost întocmit şi semnat de tatăl meu şi de Sandu Tudor. O activitate culturală şi bisericească începuse însă cu mult mai devreme de data amintită, cu aproape 10 ani, ca urmare a apelului lansat de Nicolae Iorga de a restaura mănăstirea şi de a se relua acolo activitatea religioasă, culturală. Au răspuns acestui apel în primul rând călugări şi preoţi, la care s-au alăturat intelectuali, artişti plastici, muzicieni. Eu însămi am fost prezentă de la vârsta de 14 ani la aceste întâlniri, unde personalităţi de primă mărime ale vieţii culturale şi ştiinţifice bucureştene, cu o modestie şi discreţie admirabile, se întâlneau în căutările lor spirituale.

Icoana-program a „Rugului Aprins“

Înainte de a discuta cine şi cum a fost ales acest nume, vreau să fac câteva precizări referitoare la denumirea grupării, spre a evita orice neînţelegere; cuvântul „rug“ are, în limba română, două sensuri, unul legat de grămada de lemne pe care se ardeau în trecut jertfele sau morţii, iar celălalt sens este de grupare de arbuşti, cum este rugul de măceş sau de mure. De la acest al doilea sens s-a format sintagma biblică „Rugul Aprins“. Această sintagmă apare în Biblie, în cartea Ieşirii: atunci când Moise, ajuns pe muntele Horeb, vede pe Îngerul Domnului într-un rug care ardea şi nu se mistuia. Acest pasaj din Scriptură, prin simbolistica sa care trimite către purificarea şi iluminarea interioară, a fost determinant în alegerea numelui grupului. La aceasta mai trebuie să adaug ceva: părintele Ioan cel Străin (călugărul Ivan Kulâghin), când a venit din Rusia şi s-a instalat la Mănăstirea Cernica, de unde a mers la Antim, a adus cu sine o icoană, denumită „Rugul Aprins“, reprezentând pe Născătoarea de Dumnezeu în mijlocul unui rug aprins, înconjurată de sfinţi şi arhangheli, într-un foc care ardea şi nu mistuia, ci mântuia. Această icoană, care se afla mai totdeauna în locul unde se ţineau întrunirile, a contribuit şi ea, cred eu, la stabilirea numelui grupării, prin transfer de denumire. Prezenţa acestei icoane la întrunirile grupării era, de fapt, o chezăşie a orientării spirituale a dezbaterilor şi o reamintire vie a părintelui Ioan cel Străin şi a direcţiei ortodoxe isihaste sugerate de el. Şi mai este ceva: icoana avea ceva special. Despre manifestările ei deosebite ne-au lăsat mărturii părintele Cleopa şi poetul Paul Sterian.

Minunea icoanei aduse din Rusia de duhovnicul Ivan Kulâghin

Astfel, relatarea părintelui Cleopa - potrivit celor notate de arhimandritul Mănăstirii Neamţului, Ioanichie Bălan, în cartea sa, „Patericul mănăstirilor nemţene“ - este următoarea: „În toamna anului 1947, mergând părintele Cleopa la Bucureşti să cumpere sfinte vase pentru noul paraclis, a fost invitat într-o seară la profesorul universitar Alexandru Mironescu. Acolo se adunase multă lume, preoţi şi intelectuali, şi fiecare rostea câte un cuvânt duhovnicesc. Când a venit rândul să vorbească părintele Cleopa, după câteva minute, icoana Maicii Domnului din perete a început a se legăna singură şi scotea un sunet ca de harpă, timp de câteva minute, încât toţi s-au înspăimântat. De aceea spuneau cu lacrimi: «O minune! O minune a Maicii Domnului!». Apoi ziceau: «Părinte Cleopa, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!»“. La rândul său, Paul Sterian, în anul 1954, în poemul „Cântec de veselie“, inclus în volumul de poezii „Cântare treptelor“, publicat de mine în anul 2000 la Editura Elion, a scris următoarele:

„O aripă de înger cântăreţ

Atinse tetracordul din păreţi,

Şi-am auzit, urechea nu ne minte,

Cu toţi sonore, dulci acorduri sfinte.

Înfioraţi privirăm către „Rugul

Aprins“ - ce-şi revelase meşteşugul.

Cu voi cei doi, ceilalţi în total cinci,

Am auzit un sunet de tilinci.

Un melos cu punctări de zvon psaltic

Ce nu a fost un fenomen oniric.“

În concluzie, denumirea de Rugul Aprins s-a impus de la sine; în primul rând prin aceea că discuţiile întrunirilor grupării erau orientate de indicaţiile biblice spre iluminare sub semnul credinţei creştine ortodoxe, iar apoi prin faptul că atât tatăl meu, cât şi Sandu Tudor, dar şi ceilalţi vechi „antimişti“ vedeau în părintele Ioan cel Străin un înger al Domnului care le-a dat îndemnul de practicare a rugăciunii inimii. Am un cuvânt şi despre icoana „Rugul Aprins“; această icoană, care se afla în casa părinţilor mei din strada Vasile Lascăr, nr. 23-25, din Bucureşti, a „cântat“ atât timp cât s-au ţinut întrunirile grupării antimiste. Din ziua în care tatăl şi fratele meu Şerban au fost arestaţi, ea a amuţit.

Care erau principalele personalităţi care frecventau acest grup?

Primii care s-au adunat la Mănăstirea Antim au fost, după cum am spus, preoţi şi călugări: Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Felix Dubneac. Lor li s-au alăturat poetul şi jurnalistul Sandu Tudor, profesorul Alexandru Mironescu, chimist, filosof şi jurnalist, Ion Marin Sadoveanu, scriitor, profesorul Alexandru Elian, bizantinist de renume, filosoful şi matematicianul Anton Dumitriu, compozitorul Paul Constantinescu, Paul Sterian, poet şi economist, Ştefan Todiraşcu, profesor universitar de drept, celebra pictoriţă Olga Greceanu, creatoarea mozaicurilor care împodobesc galeria exterioară a bisericii mănăstirii. Sandu Tudor intrase în cinul monahicesc la mănăstirea Antim sub numele de Agaton, devenind mai târziu ieroschimonahul Daniil de la Schitul Rarău. El a fost personalitatea cea mai devotată restaurării tradiţiei ortodoxe româneşti în cadrul grupului. Cu timpul, la întâlnirile de la Antim s-au adăugat şi tineri, a doua generaţie de „antimişti“, dintre care amintesc pe Andrei Scrima, Roman Braga, Nicolae Bordaşiu, Valeriu Streinu, Mihai Rădulescu, Alexandru Duţu şi Virgil Cândea, precum şi grupul lor de prieteni, fratele meu Şerban Mironescu, Gheorghe Văsâi, Nicolae Rădulescu…

Păstrez încă vie în memorie o frescă impresionantă aflată în incinta Mănăstirii Antim, care reprezenta pe fondatorii şi participanţii la întrunirile cenaclului „Rugul Aprins“. Nu ştiu de cine a fost pictată şi dacă ea mai există; cert este un lucru: în anul 1980, înainte de a pleca definitiv din ţară, am revăzut-o. A fost un ultim rămas bun de la oamenii şi de la locul care m-au clădit sufleteşte.

Întâlnirile de la Antim se bazau pe afinitatea membrilor, nu pe similitudinea ideilor

Pe ce baze s-a constituit acest grup? Ce îi lega pe cei care se adunau acolo?

Grupul „Rugul Aprins“ s-a format pe baza afinităţii, şi nu a similitudinii de idei. În pofida profesiunilor diferite, toţi se simţeau atraşi de o preocupare esenţială pentru ei: viaţa creştină într-o lume modernă incertă şi materialistă. Toţi erau interesaţi de isihasm, de filocalie, de rugăciunea inimii, de o adâncime.

Această preocupare era evidentă în toate dezbaterile care se ţineau în grup, dar şi de reuşitele extraordinare ale creatorilor antimişti, cum sunt pictura părintelui Sofian, poezia lui Vasile Voiculescu, poemele filocalice scrise de Alexandru Mironescu. Despre acestea din urmă, întrucât sunt puţin cunoscute, ele fiind publicate de abia în anul 1999, vreau să citez pe istoricul şi criticul literar Marian Popa, care le consideră „opera de încoronare a unei vieţi şi compendiu al convingerilor sale“, iar pe autorul lor ca fiind „poet al gândului“.

Cu ce a deranjat „Rugul Aprins“ autorităţile comuniste? Se discuta şi politică la aceste dezbateri?

Activitatea din cadrul grupării a fost văzută de autorităţile comuniste drept o formă de opoziţie la propaganda comunistă aşa-zis ateist-ştiinţifică. Pe de altă parte, organele de poliţie şi de securitate ale guvernării comuniste vedeau în mod greşit în preocupările spirituale şi creştine ale membrilor grupării o prelungire camuflată a ideologiei legionare.

Cei care se întâlneau la Mănăstirea Antim nu se interesau de politică; ei dădeau cezarului ce era al cezarului şi lui Dumnezeu ce aparţinea lui Dumnezeu, adunându-se sub acoperământul Bisericii spre a aprofunda cuvântul Evangheliei şi a învăţa cum să se roage spre luminarea lor atât în viaţa de toate zilele, cât şi în creaţia artistică.

Intelectualitatea interbelică era „hindusă în eroare“

Membrii grupului, mai cu seamă Sandu Tudor şi profesorul Alexandru Mironescu, aveau căutări mistice, doreau să experimenteze rugăciunea inimii. Era intelectualitatea românească de atunci interesată de asemenea preocupări? Ce reprezenta pentru ei credinţa ortodoxă şi Biserica, în general?

De la bun început vreau să precizez că în răspunsul meu reproduc, mai mult sau mai puţin exact, idei şi întâmplări care erau spuse şi comentate în casa noastră, de cercul de prieteni ai tatii, în legătură cu aceste probleme. Eu nu sunt nici teolog şi nici istoric al religiilor. Iată răspunsul.

Intelectualitatea română de atunci era mai interesată de spiritualitatea orientală decât de tradiţia creştină ortodoxă şi, potrivit unei vorbe de duh de largă circulaţie, ea era „hindusă în eroare“ de o modă a culturii occidentale. Însuşi marele nostru istoric al religiilor, Mircea Eliade, recunoaşte în memoriile sale că, deşi expert în yoga şi hinduism, habar nu avea de tradiţia isihastă, de spiritualitatea creştină ortodoxă, domenii pe care le descoperă datorită lui Mircea Vulcănescu. Acest tablou al preocupărilor religioase ale vremii poate fi completat de o autentică şi semnificativă întâmplare povestită de Paul Sterian. La ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români), care era o filială românească a YMCA (Young Menâs Christian Association), se ţineau seminarii de studiere a Noului Testament. La unul dintre aceste seminarii la care participau Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, a venit un ziarist necunoscut care a cerut permisiunea să asiste, fiind interesat de subiectul discutat. Dezbaterile au fost analitice şi la un nivel intelectual elevat pentru fiecare pericopă pusă în discuţie.

În încheierea seminarului, necunoscutul ziarist a cerut permisiunea de a-şi spune părerea, care a fost la început elogioasă pentru participanţi, dar apoi s-a transformat într-un atac virulent pe ideea că Evanghelia nu se comentează ca un text literar, ea este cuvântul lui Dumnezeu şi numai Biserica are chemarea să îl explice, şi creştinii adevăraţi să îl trăiască, iar pentru o dreaptă instrucţie creştină trebuie să se ducă să asculte Liturghia la biserică şi să citească Patericul, Vieţile Sfinţilor şi Filocalia. Cu alte cuvinte, să urmeze învăţătura ortodoxă, nu pe cea protestantă. Acest ziarist „trouble-fęte“ era Sandu Tudor.

După călătoria sa la Muntele Athos, Sandu Tudor a început să adâncească studiul filocaliilor, al isihasmului. Această preocupare a fost intensificată după accidentul pe care l-a avut conducând un avion.

Scopul întâlnirilor: iluminarea spirituală prin credinţă şi practici filocalice

Povestiţi cum se desfăşurau întâlnirile. Care era atmosfera, ce se discuta?

Întâlnirile aveau, uneori, aspectul unor conferinţe-dezbateri. Când venea Sandu Tudor, întrunirea era centrată pe reflecţii şi dezbateri pe teme spirituale, desprinse din lecturile, cercetările, meditaţiile şi concluziile sale sau deduse din creaţia sa literară de inspiraţie religioasă. Aproximativ aceeaşi structură aveau şi întâlnirile la care participau activ tatăl meu, părintele Mihai Avramescu sau Ion Marin Sadoveanu.

Adesea, întâlnirile aveau aerul unui cenaclu literar; se citea operă originală şi se comenta. De exemplu, aşa se întâmpla când Vasile Voiculescu citea din poeziile sale pe teme filocalice; altădată, când Ştefan Todiraşcu prezenta reflecţiile sale despre tradiţia poeziei religioase la români sau când părintele Bartolomeu V. Anania făcea cunoscute părţi din piesele sale de teatru în versuri, pe subiecte din folclorul românesc. În mod normal, reuniunile grupului se ţineau duminica, după Liturghie, în sala bibliotecii de la Mănăstirea Antim. După minunatele slujbe şi predici ale părintelui Benedict Ghiuş, participarea la întâlnirile grupului era considerabilă. Dar întâlniri se organizau şi în alte locuri, la părintele Mihai Avramescu de la Biserica Schitul Maicilor, la noi acasă, în strada Vasile Lascăr, la arhitectul Constantin Joja şi, bineînţeles, la pictoriţa Olga Greceanu, prima gazdă a acestor întruniri.

Gruparea „Rugul Aprins“ nu avea un calendar al întâlnirilor; de fapt, acestea nu erau obligatorii, cum de altfel nici prezenţa, nu existau reguli de participare şi nici un regulament de organizare. Pot să spun şi cred, fără să greşesc, că întâlnirile semănau cu şezătorile tradiţionale româneşti. Este de la sine înţeles că era totdeauna cineva care pregătea un subiect sau era invitat să-l prezinte, dar participarea la discuţii era total liberă şi masivă, pentru că toţi participanţii aveau acelaşi ţel: iluminarea spirituală prin credinţă, prin practicile filocalice, toţi doreau să cunoască şi să adâncească exemplele marilor trăitori ai Bisericii creştine. Scara Sfântului Ioan Sinaitul, Explicarea Liturghiei de Gogol, celebra povestire a pelerinului rus erau numai câteva dintre lecturile asupra cărora se aplecau membrii grupării „Rugul Aprins“ spre aprofundarea credinţei.

„Până acum am vorbit de credinţă, a venit vremea să o şi dovedim“

Profesorul Alexandru Mironescu era una dintre prezenţele de marcă ale acestui grup. Care erau temele predilecte susţinute în prelegerile lui?

Sunt convinsă că tata era o prezenţă de excepţie şi o pot spune fără umbră de subiectivitate filială că el se bucura în mod constant de o stimă sinceră în rândul participanţilor şi, în acelaşi timp, de un prestigiu profesional şi cultural remarcabil. Toate acestea nu erau factice; ele se construiseră în urma unor activităţi intense. Vreau să reamintesc câteva date: la vârsta de 26 de ani, tata, deja doctor în ştiinţe fizice la Sorbona, era numit asistent universitar la Universitatea din Bucureşti, iar la vârsta de 32 de ani era ales membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din România, pentru cercetările sale în domeniul chimiei organice. Pe lângă o poziţie ştiinţifică şi didactică deosebită, el avea un nume de autor cu lucrări publicate în domeniul filosofiei şi al literaturii şi era prezent săptămânal în presa vremii cu articole apreciate de publicul bucureştean, pentru că acestea erau lecţii de educaţie civică. Exigenţa morală şi comportamentală era o trăsătură constantă a caracterului său şi care, în viaţa de toate zilele, era, în mod evident, completată de o atitudine vie de participare la nevoile aproapelui şi de înţelegerea slăbiciunilor omeneşti, înţelegere nu lipsită de o anumită distanţare pe care o făcea cu umor. Aş numi această atitudine înţelegere participativă, cu alte cuvinte: te înţeleg, te compătimesc, te iert şi te ajut să te corijezi.

„Viaţa este o aventură de o semnificaţie spirituală extraordinară“

În pofida programului său de lucru, foarte încărcat de cursurile universitare şi orele de laborator la Facultatea de Chimie, tata găsea timp pentru lectură, studiu şi scris, dar şi pentru a participa la întâlnirile grupului, care-l interesau în mod deosebit. Toate temele care se discutau îi reţineau atenţia şi îl determinau să se pregătească cu o conştiinciozitate admirabilă, făcând numeroase note, extrase şi relecturi cotidiene. În intervenţiile sale, el readucea mereu în discuţie problema raportului dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cea revelată, precum şi problema vieţii spirituale creştine în vremurile moderne.

Contactul lui cu antimiştii avea la bază respectul, simpatia şi aprecierea. Trăsătura de caracter pe care tata o aprecia cel mai mult la aceştia era probitatea. Deseori el ne spunea că viaţa este o aventură de o semnificaţie spirituală extraordinară şi în această aventură a cunoscut şi a învăţat tot ceea ce ştia. Mai adăuga însă că numai oamenii oneşti şi luminaţi de credinţă, numai oamenii care au rostit adevărul şi au putut să-l întrupeze în faptă i-au devenit prieteni, i-au înnobilat existenţa şi au jalonat-o spre calea adevărată.

Aş vrea să mai reamintesc un fapt grăitor despre înţelegerea sentimentului de prietenie pe care îl trăia tata. Acesta s-a petrecut la puţin timp după eliberarea sa din închisoare la sfârşitul anului 1963. Printre cei care s-au grăbit să vină la noi acasă ca să-l revadă a fost şi Paul Sterian, el însuşi ieşind recent din puşcărie. După îmbrăţişări reciproce de bucurie, Paul Sterian i-a adresat următoarea întrebare: „Codine dragă, îţi mai aminteşte ce mi-ai spus când ne-am reîntâlnit în beciul Securităţii?“. La răspunsul negativ al tatii, Paul Sterian s-a întors spre noi, cei din casă, şi a spus: „Măi, copii! Dragă Codine, sunt cuvinte memorabile! Ascultaţi-le! Ai spus, contrar tuturor uzanţelor: Paule, sunt fericit că eşti alături de mine, de părintele Daniel şi de noi toţi. Până acum am vorbit de credinţă, a venit vremea să o şi dovedim. Este încercarea pe care ne-a oferit-o Dumnezeu“.

Augustin PĂUNOIU